Ca act folcloric global, cu întregul său complex de manifestări, iniţieri şi repetiţii, obiceiul co­lin­datului cuprinde perioada dintre 15 noiem­brie şi 25 sau 26 decembrie, odată cu începerea postului Crăciunului, deşi în unele localităţi cercetate am constatat că el poate începe şi pe 6 decembrie (de Sfântul Nicolae) şi în unele sate, mai nou, numai cu câteva zile înainte de Ajun. Colindatul se realizează de către un grup de tineri până la 19-20 ani, numit ceată de colindători, dubaşi, colindători sau echipă. După spusele bă­trâ­nului Victor Ruja, din Birchiş, „tinerii înce­peau să colinde de la 15-16 ani până la căsătorie”. În trecut, din grupul respectiv făceau parte numai feciori, dar şi unii tineri însuraţi de puţină vreme. Astăzi, alcătuirea acestuia este eclectică, din el putând face parte şi copii de 13-15 ani şi chiar vârstnici, mai ales cu anumite misiuni (purtători şi jucători de cerb, vătafi, străiţari sau iepe, dar mai ales ca in­structori). În general, ziua colindă numai feciorii, iar noaptea sunt ajutaţi şi de către cei însuraţi.

Una dintre primele griji ale colindătorilor, încă de la întemeierea cetei, este alegerea şi arvu­ni­rea unei gazde, a unei case pentru repetiţii, nu­mită „gazdă de dubă”, „casă de dubă”, „găz­doni”, loc unde se adună pentru alcătuirea reper­to­riului, pentru repetiţii, confecţionarea dubelor, a măştii zoomorfe, cât şi pregătirea celor nece­sare colindatului. Stăpânul casei este de obicei un om mai în vârstă, fost colindător, un altul cu multă autoritate sau chiar conducătorul gru­pu­lui. Mai aproape de zilele noastre, repetiţiile se mai ţin şi la căminul cultural al comunităţilor respective

În perioada de pregătire se stabilesc şi funcţii­le în cadrul grupului, după cum urmează: un şef numit „căprariul dubii” (sau vătaf, identic adesea cu cel al căluşerilor, în satele în care obi­ceiul se practică împreună), uneori doi;  un „aju­tor de căprari”, care în unele sate poartă şi denu­mi­rea de „străiţari” (purtător de straiţă), având sarcina de a duce darurile, sau o „iapă”, cu aceeaşi misiune (banii sunt adunaţi de obicei de către şef, într-un „pix”, numai celelalte daruri – colaci, cârnaţi, pecină, băutură – de către cei din urmă – n.n.). Dar acolo unde se colindă cu cerbul sau capra (măştile zoomorfe respective), un tânăr care le poartă şi le joacă (atunci când este cazul, pe un anumit ritm şi o anumită melodie – jocul cerbului – n.n.), cât şi un Moş Crăciun mascat, ca însoţitor al acestora (cum este la Temereşti), să nu facă „prea multe nărozâi” pe drum şi în casele gos­podarilor.

Căprariul dubii trebuie să fie priceput în ale colindatului (un adevărat performer), să aibă şi alte calităţi, cât şi autoritate asupra celorlalţi. Pe perioada colindatului, el poartă o „bâtă cu pene” (flori) ornamentată cu panglică de mătasă sau cu hârtie colorată, numită „bâtă cu cârlioanţă”, iar în unele sate un băţ înfăşurat în panglică tri­co­loră prin intermediul căruia transmite gru­pu­lui şi muzicanţilor semnalele şi comenzile nece­sare în diferite situaţii şi impune respect. Tot lui îi revine sarcina de a tocmi muzica, prin „căpara dubii”, orchestră compusă în trecutul nu prea îndepărtat din vioară, violină, ţambal, taragot, saxofon, acor­deon, iar astăzi cu precădere din instrumente de suflat. Căprariului dubii îi revine şi datoria de a organiza jocul (hora din vatra sa­tu­lui) în a doua zi a acestei sărbători, precum şi pe­trecerea de la gazda dubii, la sfârşitul colin­datului, în nopţile de 25, 26 şi 27 decembrie.

Gazda dubii era plătită în bani, colaci, cârnaţi, pecină de porc, băutură şi lemne pentru foc pe toată iarna respectivă de către tinerii colin­dători.

Odată grupul organizat, repertoriul stabilit şi însuşit (cu atenţie deosebită la „surprizele” ce se pot ivi din partea foştilor colindători, pe post de gazde, de această dată, care adesea ridicau pretenţii speciale în interpretarea colindelor), cât şi toate obiectele şi materialele necesare con­fec­ţionate, pregătite şi ornamentate, în unele sate colindătorii mergeau la biserică, unde preotul le făcea o scurtă slujbă, ei fiind purtători ai unui me­saj divin. Această slujbă nu este, însă, obliga­torie. După cum probabil se ştie, în Ardeal s-au descoperit documente (chiar de prin secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea) prin care prelaţii (ca­to­lici, mai ales) considerau colindele româ­neşti drept „cântece drăceşti” şi interziceau obiceiul colindatului.

În după-masa de Ajun, colindatul propriu-zis se porneşte de la „gazda de dubă”, după ce fiecare colindător „se înfarmă” (se îmbracă – n.n.) acasă în straie anumite, de sărbătoare: costumul popular cunoscut, căciulă ornamentată cu panglică tricoloră, pană de fazan şi verdeaţă, brâu tricolor ţesut (se mai păstrează multe în zonă), aşezat peste umărul stâng, în diagonală (căprariul dubii poartă două asemenea panglici în diagonală), un alt tricolor la brâu, cămaşă de căluşer (în localităţile în care dansul respectiv se practică împreună cu obiceiul), dubele orna­mentate şi masca zoomorfă de cerb (mai rar capră). Adaugăm aici faptul că în multe sate, de mai bine de 100 de ani, se păstrează în mare cinste, preţuire şi mândrie cămăşile speciale de că­luşer, frumos cusute cu tricolor (la Băteşti, Sin­teşti, Făget, Temereşti), în alte localităţi confec­ţionându-se în ultimii ani şi altele, noi, după modelele vechi (Brăneşti, Jupâneşti, Băteşti). Tot atât de adevărat este şi faptul că în unele locuri se colindă într-un costum obişnuit, doar cu câteva accesorii, ca insemne. Deosebite sunt costumele colindătorilor din Curtea, Româneşti şi din câteva localităţi de pe Valea Mureşului, alături de cele din localităţile enumerate mai sus.

Masca zoomorfă de cerb este modelată din lemn, cu coarne autentice de ţap, acoperită  cu  bla­nă,  având  mandibula („fleatca”) de jos mo­bilă şi prinsă la un capăt de capul măştii cu o sfoa­ră, prin intermediul căreia se poate manipula rit­mic, din interiorul măştii zoomorfe, produ­când plescăituri într-un ritm cerut de melodie (de obicei, identic cu cel al dubei mari). Masca se prelungeşte cu un băţ, ca un fel de mâner, ţi­nând loc de gât (pe care  îl ţine jucătorul  de  cerb înăuntru), şi se ornamentează cu un stran (pri­co­viţă, cergă, pătură) ţesut în casă (în unele loca­lităţi, se acoperă cu pânză roşie, pentru a fi mai uşoară de purtat), ca fundal,  pe care se prind o mulţime de panglici colorate, din mătasă sau hârtie creponată şi i se aplică un fel de coamă şi spinare verde din piedica-cerbului, iederă, foion­fiu, având grijă să i se lase în faţă o deschizătură rotundă, ca un fel de fereastră, înrămată şi ea în verdeaţă, prin care cel dinăun­trul măştii (cerba­rul, cel care poartă şi joacă cerbul) poatevedea, fără a fi văzut, şi se poate orienta.

Cum spuneam, obiceiul începe în după-masa sau seara de Ajun şi ceata are obligaţia de a colinda toate casele comunităţii respective, respectându-se totuşi o anumită ierarhie rurală (începând cu preotul, dascălul, primarul). Nu se colindă casele unde de curând a murit cineva şi nici gospodăriile care nu doresc să fie colin­da­te. Acompaniaţi de instrumentişti, în ritmul du­be­lor (marşurile pe care le-am amintit), colin­dă­torii, încolonaţi frumos şi ordonat, străbat uliţele, oprindu-se la porţile ori laferestrele case­lor, intonând aşa-numitele colinde de fereastră sau de uşă, însoţite de muzică, ritmuri de dube, strigături şi chiuituri.

Colindatul, cu întregul ceremonial străvechi al său, se desfăşoară toată noaptea, această prac­tică nocturnă fiind legată de o veche tradiţie. Colin­dele se execută afară şi în casă, în gos­podăriile unde sunt invitaţi. În casă se cântă 2-3 colinde sau, la cerere, mai multe. Din loc în loc, se organizează joc, de preferinţă în gospo­dăriile unde sunt fete de măritat.  Dacă o fată este „căpărită” cu un fecior colindător, ea trebuie să joace numai cu acela, conform unei înţelegeri pe o anumită perioadă. Alaiul colindătorilor se în­mulţeşte cu alţi tineri şi tinere din sat, pe mă­su­ră ce obiceiul se înteţeşte. În seara colin­datului se cinează la o anumită casă, unde sunt invitaţi ve­cinii şi fetele din jur, apoi se colindă până di­mineaţa. În unele localităţi mai mari, se continuă şi în după-amiaza şi seara de Crăciun, iar unele cete de colindători pot merge să colinde şi în alte comunităţi, ori la oraşe, la oficialităţi, in­sti­tuţii, firme sau societăţi econo­mice.