Tie, reîntors de unde numai el știa, venise atât de mâhnit încât Peki nu putea înțelege despre ce anume ar putea fi vorba. Dar pricepuse că el se aștepta  ca la capătul drumului să afle ceva, ce fusese dinainte stabilit, așa justificându-se și drumul făcut de la Ghiroda până la Lipova. Să evite inevitabilele întrebări ce ar fi putut veni  din neliniștea lui Peki, pe care birjarul nu și-o ascundea, i-a cerut să-i aducă cuțitul din geanta înfășurată de umărul oglinzii din partea dreaptă a trăsurii. Birjarul ținea oglinda acoperită cu o husă din piele pe care o dezvelea numai când avea călători pe bancheta din spate, dispuși să intre în vorbă cu el. Aproape că îi poruncise și Peki, înainte de a deschide ușa care da într-un hol și, de acolo, se ajungea în tinda casei, s-a oprit, întrebând derutat: ”Pot să știe și eu, draghii, ce trebuie la tine, in puterea nopții, acela cuțit?” ”Nu-ți spun, îți arăt, ca să înțelegi mai bine!” i-a răspuns, dar acum Peki trecuse de tindă, era aproape de trăsură, pe care o băgase, cu încuviințarea gazdei, în curte.

          Tie, cu o mișcare bruscă, de parcă l-ar fi scăpat, a înfipt cuțitul în podea, urmărind cum vibrează mânerul turnat din aluminiu, cu patru scobituri în el, făcute exact îl lucurile unde, când îl strângi în palmă, intră degetele. Când tremurul cuțitului mai încetase, tot el, cu o un gest care pe Peki iarăși îl neliniștii, îl atinse cu vârful cizmei, acum lama cuțitului scoțând o înlănțuire de sunete ascuțite atât de dense că lui Peki i se părea că nu vor înceta niciodată. ”Să-l lași aici. Acum plecăm, mergem pe malul Mureșului, la localul unde cântă Birfu, saxofonistul. N-am ce face cu mine până mâine când, orice ar fi, primesc răspunsul. Nu ne întorcem numai când intră zorii pe albia râului… Până atunci sigur o să mă caute aici cineva. Cuțitul nu-i vreo amenințare, Peki, e doar un semn de netrecut pentru cine o să mă caute…”. Tie, așezat pe marginea patului, cu picioarele ridicate pe un taburet, s-a căutat în buzunarul special făcut, cât să îi intre  două degete, de unde a scos solzul de pește. Mai întâi l-a frecat în palme, să-l încălzeasă, apoi, grijuliu, l-a umezit între buze, lăsându-l, un timp, parcă să se lipească. Cu o mișcare scurtă, l-a potrivit  cu limba și  a început să cânte în surdină. Peki, rămas în picioare, rezemat de tocul ușii, l-a ascultat fără să se miște. Când a încetat să mai cânte,  a vrut să știe:

         -Tie, de ce cânți atât de încet? Parcă plângi…

         – Numai pe tine vreau să de bucur!