Dintr-o urmă vizibilă, într-o zi, crește alta

Dintr-o urmă vizibilă, într-o zi, crește alta

Dialog cu Veronica Kretten, fostă dansatoare profesionistă, coregraf

– M-am tot întrebat ce face un dansator, un balerin, profesii din care te pensionezi la cincizeci de ani, încotro se duce  viața lor, că mi-e greu să cred că acești oameni dinamici, creatori,  își asumă imediat statutul de pensionar.  – Momentul retragerii nu este ușor. Majoritatea găsesc angajamente și își continuă activitatea ca și coregrafi. – Câți ani ați făcut parte din Ansamblul Profesionist Banatul? Cea mai înaltă, acceptați-mi formularea, scenă pe care se poate arăta și împlini un dansator din zona noastră și nu numai. – Douăzeci și cinci. – Acum, cu o anume detașare, cum numiți acest timp, cu tot ce încape în el, mii de ore de repetiții,  mii de spectacole, distanțe lungi străbătute, aplauze, tristeți, că și ele fac parte din viață! – Să fiu pe deplin înțeleasă, spun: Dacă m-aș naște de o sută de ori, aș alege aceeași carieră. Da, aș porni, din același loc, de o sută de ori! – Cum ați descoperit scena? – Ca amatoare, la Casa Tineretului din Timișoara, sub îndrumarea lui Doru Haiduc. După trei-patru ani am fost văzută într-un spectacol, am dat concurs  și asta a fost. – Știți, doamnă, să te retragi, la patruzeci și opt de ani (femeile dansatoare), dintr-un loc stăpânit de atâta miraj, de poezie chiar, să părăsești un loc unde se ajunge atât de greu, e ca o pedeapsă… -Recunosc, nu mi-a fost ușor. Și nu doar mie,  asta-i regula, una impusă de trecerea timpului! – E prețul pe care-l plătești atunci când iubești, fără rezerve, ceva! -Da. Se poate spune și așa. Toate au un preț în viață. – Acum ce faceți? – Sunt coregrafă la Ansamblul ”Flori din câmpie”, din Giarmata Vii, unde și locuiesc, la ”Sânziene bănățene”, din Giarmata, la ”Hora”, din Pișchia, și la ”Dumbrăvițeana”. De aproape două decenii activez ca și coregraf. Vreau să specific, o fac și în numele celorlalți colegi, că noi, foștii dansatori profesioniști am ajuns la aceste ansambluri, susținându-le, în plan artistic, desigur, la inițiativa domnului profesor Ciprian Cipu, fost, an de zile, directorul Centrului de Cultură și Artă Timiș. Dânsul a avut ideea să ne trimită în județ, unde erau formații de dansuri sau ansambluri. Beneficiul nu este doar al nostru, ci și al acestor grupări artistice, mai vechi ori nou înființate,  al administrațiilor de aici, al comunităților până la urmă, că s-a reușit o continuitate. Mai ales că  în perioada de după decembrie 1989 au fost destule probleme. – Este de apreciat și mi-ar plăcea să o facă și cititorii. Așa s-au salvat de la uitare o seamă de obiceiuri, tradiții și jocuri populare. – Remarca mă bucură. Esența muncii noastre, a coregrafilor de la aceste ansambluri și formații folclorice din mediul rural sau din  orașele mai mici și nu numai, rămâne să-i învățăm pe copii și tineri jocul strămoșesc.  Să-l ducă mai departe. În ce mă privește, din prima generație de tineri cu care a lucrat, unii au devenit părinți și am câțiva care, deja, își aduc copiii la căminul cultural. Vedeți, asta-i continuitatea, Doar dintr-o urmă vizibilă crește, într-o zi, alta!