Într-o seară de aprilie 1998, la Reşiţa, în cadrul festivităţilor dedicate aniversării lui Nichita Stănescu, în chiar ziua în care acesta ar fi trebuit să împlinească 65 de ani de viaţă, trei prieteni i-au evocat personalitatea, la o masă. Pe masă se afla o faţă de masă dintr-un restaurant de acum mai mulţi ani, pe care, la una din ediţiile Festivalului internaţional de poezie Nichita Stănescu, aceiaşi prieteni şi mulţi alţii, printre care şi regretatul Gheorghe Tomozei, au aşternut câteva cuvinte de dor către cel absent. În Oraşul cu Poeţi era linişte. Doar umbra marelui dispărut, cel plecat puţin dintre ei. Pe uşa întredeschisă aşteptam cu toţii să-i auzim paşii.
– Clipe de linişte într-o seară, o seară a celei de-a VIII-a ediţii a Festivalului internaţional de poezie Nichita Stănescu. Aici în faţă, pe masă, un semn de prietenie. La masă, prieteni, prietenii lui Nichita în aşteptarea lui Nichita. Sunt Adam Puslojici, poet şi traducător, Radomir Andrici, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din Serbia, poetul Anghel Dumbrăveanu. Îi leagă, sub semnul poeziei, iubirea de Nichita. Şi v-aş ruga să vorbim acum, pe îndelete, din suflet, despre amintire, despre Nichita. Domnule Anghel Dumbrăveanu care ar fi acea amintire care credeţi că, pentru dumneavoastră, reprezintă semnul Nichita ?
Anghel Dumbrăveanu: Cred că ar trebui să încep prin a exprima un sentiment care mă stăpâneşte de 15 – 16 ani. Nu pot să cred nici astăzi că Nichita Stănescu nu mai este cu noi, pentru că el este permanent împreună cu noi. Adică ori de câte ori ne întâlnim, dar şi când suntem singuri, fireşte, noi, cei care am trăit în preajma lui şi am fost prieteni cu el, am avut această şansă şi fericire, avem sentimentul că este prezent în tot ce facem şi, de fapt, tot timpul încercăm să facem câte ceva. Găsim un manuscris, găsim o carte cu dedicaţie, găsim fotografii din Timişoara, mai la început, când ne-am cunoscut noi, cei care suntem de faţă aici cu Nichita, dar mai ales din Iugoslavia, din Belgrad, din Kruşevaţ, care este una din capitalele vechi ale Serbiei, glorioasă, pe unde a trecut pe unde a trecut marele nostru domnitor Mircea cel Bătrân cu oştenii lui către Kosovo. Deci noi când ne-am întâlnit, mai întâi în Timişoara şi în Bucureşti, mă refer la Adam şi cu mine, după aceea mă refer la Petre Stoica, cei care aveau să facă puţin timp după aceea, ceea se şi cunoaşte, există în literatura română şi sârbă „Belgradul în cinci prieteni”
Anul acesta este Anul Nichita Stănescu pentru că el ar fi împlinit, mâine, 31 martie, 65 de ani, adică vârsta mea. Adică el este în fiinţa mea cum sunt eu în fiinţa mea, în tot ce sunt, în tot ce gândesc, şi acest lucru îl văd şi la prietenii mei cei de faţă şi la alţii pentru că toţi am fost şi suntem preocupaţi de aceste Zile în care el va fi cu noi. Şi este cu noi.
– Domnule Adam Puslojici, mărturiseaţi înainte de înregistrare că sunteţi un om obosit, de zece zile în România evocaţi personalitatea prietenului dumneavoastră Nichita Stănescu. Spuneţi-mi, cum vă închipuiţi acest lucru că acest om născut în Ţara Românească a avut această mare iubire faţă de Serbia, faţă de Belgrad ?
Adam Puslojici: Prin destin Nichita este născut în Piaţa Sârbească, la Ploieşti, şi cred că a fost o bună vestire a lui având în vedere şi faptul că maică-sa, fiind mama Tatiana, de origine rusă, de origine slavă şi faptul că Nichita s-a spus că a fost repetent la limba rusă, ceea ce mie mi se pare o glumă, fireşte, dar, în orice caz, el nu iubea un fel de simbol al bolşevismului şi chiar şi faptul că a fost nevoit să ascundă uneori că bunicul său, Nikita, un rus alb, care a fost, de fapt, un general alb, şi, printr-un alt gest de destin, fiind atât de legat de tatăl lui, Nicolae şi de celălalt bunic, care a fost Hristea, iată,el a avut în spiritul său prin destin un fel de Hristos, numele lui bisericesc la botez a fost Hristea, Hristos, iar Nichita, iată, la noi acum este un nume după care nici nu mai trebuie să spui Nichita Stănescu. Dacă printre poeţi, printre oamenii de cultură rosteşti acest nume Nichita este de ajuns, adică cum este de ajuns şi Stănescu la fel. Nichita a declarat odată, cu mare curaj, o frază scurtă dar şi clară: „Serbia este a doua mea patrie”. Atunci, în vremurile grele, cu mai multe posibilităţi să interpretezi o asemenea declaraţie, s-ar fi putut înţelege chiar că nu este de ajuns pentru el propria lui patrie, România, ce îi mai trebuie şi o ţară de rezervă, o altă patrie, a doua patrie ? El de fapt îşi exprima şi dragostea de ţară, de pământul numit România, dar şi, în alt fel, de o altă ţară, un alt neam, un alt spaţiu mioritic pe care l-a simţit aproape. Să nu uităm că, printre altele, ce a făcut minunat în viaţa sa de cinci decenii a fost şi traducerea din marele poet sârb Vasko Popa, care este de origine românească, este născut lângă Vârşeţ, în comuna Grebenaţ, şi pentru care Nichita a avut un mare respect, o stimă deosebită şi cu mare dragoste a tradus din Vasko Popa. Cu anii, împreună cu Anghel Dumbrăveanu, Petre Stoica, Marin Sorescu şi alţi prieteni, sosind de mai multe ori la Belgrad, în Serbia, la Kruşevaţ, Smederevo, Novi Sad, unde a mers, el a întâlnit mulţi prieteni, în primul rând poeţi, pictori, actori, pretutindeni a lăsat o lumină, un praf de aur al spiritului său, al generozităţii, al iubirii. El a fost un spaţiu întreg de iubire, de îmbrăţişare. Iată, dacă, aş spune în mod simbolic, privind această pânză cu cuvinte, versuri din anul trecut, tot de la festivalul Nichita Stănescu de la Reşiţa, eu pot să spun că el este şi albul de pe masă dar şi literele în albastru şi negru, începând cu durerosul: „Aici nume Nichita şi Tom”, este vorba despre prietenul nostru Gheorghe Tomozei, care la numai două zile după aceea a şi plecat din firea sa fizică, din această lume fizică, spre Nichita, chiar în ziua de naştere a prietenului său Nichita Stănescu. Iată, aici scrie „Nichita şi Tom, regăţeni şi reşiţeni”. Evident, Tomozei nici nu a mai pus numele său pentru a lăsa spaţiu şi pentru ceilalţi prieteni ai lui Nichita. Eu aici m-am răsfăţat pentru că am pus primul mâna pe creion şi am scris cu litere mari: „Unde eşti, bătrâne ?” El, cum inventase pentru cercul său de prieteni acest cuvânt sacru „bătrâne”, şi tinerilor tot „bătrâne” le zicea, dar acest cuvânt a luat şi un rol de sacralizare a prieteniei, adică toţi suntem „bătrâni” şi toţi suntem şi tineri. Inventa, adică în loc să spună Iugoslavia, spunea Puposlavia, sau la bani le spunea matrafingheri, la decoraţii le zicea, în cercul prietenilor, tinichea, zicea „Ce bine mi-ar cade o tinichea”.
– La dumneavoastră, în Iugoslavia a primit însă o coroană, la Struga, la un festival…
– Da, el a primit chiar tinichele de aur şi argint, dar călătoria noastră, Timişoara, Belgrad, Kruşevaţ, a avut ceva, la începutul prieteniei noastre, în 1970 a fost, când, la Kruşevaţ, atunci tânărul redactor la Editura „Badala”, Radomir Andrici, un poet cu un început fulgerător, dar abia după aceea, cu anii, a devenit un clasic în poezia sârbească, invitaţi deci de Radomir Andrici am călătorit spre volumele poeţilor din România, primele patru care au apărut la noi din generaţia lui Nichita, Nichita a fost cu volumul „Necuvintele”, Anghel Dumbrăveanu cu „Tristia”, Marin Sorescu cu „Viaţa în roată” şi Petre Stoica cu „O casetă cu şerpi”. Patru placehte, cum este şi asta, dar care au valoare de aur curat pentru că nu prea se găsesc şi toată lumea, toţi poeţii din Serbia doresc să fie proprietarii celor patru volume. În curând vom publica volumele prietenilor împreună, ca un pătrat magic al poeziei contemporane româneşti.
– Să-l rugăm acum pe un alt prieten al lui Nichita să ne spună un lucru care pe mine m-a tulburat, de fapt dumneavoastră, domnule Puslojici, aţi făcut această afirmaţie, dar dumnealui poate să ne dea câteva detalii în plus, fiind şi vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din Serbia, cum un poet român, iată, Nichita Stănescu, ajunge în manualele de şcoală ale elevilor din Serbia ?
Radomir Andrici (traduce Adam Puslojici): Este o cale pe care nu poţi să o explici prea uşor, dar există aici o temelie dinainte pe care s-a putut realiza şi o asemenea idee. În primul rând este meritul lui Nichita care a aureolat poezia lui. Eu, ca tânăr student, am stat în aceeaşi încăpere cu Adam în căminul studenţesc şi, în fiecare seară, Adam îmi citea poeme ale clasicilor români dar şi ale poeţilor contemporani. Aşa am avut o întâlnire cu poezia lui Arghezi, Blaga, până la Eminescu, fireşte, dar am auzit şi poezii ale poeţilor tineri, pe atunci tineri şi moderni, printre care Nichita. Pe atunci, pe vremuri, s-a citit un poem zguduitor al lui Nichita, cu câmpul de piatră cu caii care au îngheţat şi copitele erau ridicate spre cer. Am fost cel mai tânăr din redacţia revistei „Bagdala”, editura şi revista au luat atunci iniţiativa să facă cunoştinţă cu cele mai interesante tendinţe din poezia lumii, şi aşa noi doi am discutat despre apariţia celor patru poeţi care atunci au fost, din punctul nostru de vedere, cei mai interesanţi, Nichita, Anghel, Petru Stoica şi Marin Sorescu, iar acest lucru s-a şi realizat. Primii poeţi care au avut la noi şi volume separate, ceva mai înainte a apărut o plachetă de Magda Isanos în traducerea poetesei noastre Florica Ştefan, care este de origine română. Această carte, ca şi cele patru, a apărut la „Bagdala”, a fost foarte bine primită, dar sosirea lor a fost foarte emoţionantă şi foarte spontană, publicul i-a primit ca şi cum ar fi de acolo. Iată un răspuns posibil cum au ajuns ei în manuale. Poezia lui Nichita trăieşte printre cititorii ei şi atunci se simte apropiat. Se simte dragostea lui pe care poezia lui o emană. La sfârşitul acestui veac nenorocit şi trist al nostru dragostea este ceva foarte, foarte necesar. Poate este interesant să spun că poeţii care au venit atunci la Kruşevaţ au vizitat şi un sat, o comună sub muntele Iastârba. Au trecut 30 de ani de atunci, eu am fost în acest sat şi am văzut că ei şi acum păstrează pe un perete o fotografie uriaşă cu cei patru poeţi. Ţăranii care acum muncesc la Casa de cultură din sat, atunci când noi am vizitat acest sat au fost copii, dar, iată, ei au o amintire frumoasă pe care o păstrează în continuare. Şi eu, personal, ca un frate poet. Eu am păstrat această energie şi această sinceritate pe care o poartă şi membrii familiei tale. Ne gândim la Nichita, aşa cum în Serbia în general, ca şi la un poet popular romantic Giura Iakşici, aşa ne gândim şi noi că atunci când se spune Poetul foarte des se înţelege Nichita Stănescu. Foarte frumos că aici, la voi, se cultivă această amintire a numelui şi a operei lui Nichita. Nu sunt foarte multe oraşe care au o asemenea relaţie, aici au o dragoste pentru acest reprezentant al poeziei care este de fapt Nichita şi aici noi suntem alături de voi.
– Nichita continuă să se afle printre noi prin trăirea dumneavoastră. Noi în aceste zile am şi văzut aici, la Reşiţa, un film pe care l-aţi realizat dumneavoastră cu ani în urmă, domnule Puslojici, pentru Televiziunea din Serbia şi care ne-a emoţionat foarte mult. Şi, totuşi, pentru încheiere, v-aş ruga să vă amintiţi, împreună cu domnul Dumbrăveanu, de cea mai caldă seară sau întâmplare trăită cu Nichita.
Adam Puslojici: Au fost atâtea, o viaţă întreagă !
Anghel Dumbrăveanu: Poate ar fi interesant să ne aducem aminte că era în perioada în care făceam drumuri la Belgrad şi la Kruşevaţ pentru cărţi, de o seară în care ne-am adunat la Timişoara Adam cu Nichita, cu Mircea Tomuş, care publică o postfaţă sau o prefaţă la cartea lui Nichita…… Era o seară de iarnă şi am povestit o după-masă şi o noapte întreagă până am deranjat colocatarii care ne-au stricat electrica, dar noi am pus atunci lumânări şi a fost mai frumos şi s-a cântat în continuare, şi colinde de-ale noastre şi sârbeşti şi am rememorat alte drumuri în Iugoslavia, drumurile lui aici ale lui Adam care începuse să vină cu prietenii lui, şi Nichita era de o contaminantă bună dispoziţie, chiar ne-a cântat şi un cântec hazliu stând într-un picior şi cu mâinile întinse parcă ar vrea să zboare, şi el cântând şi sărind într-un picior: „Schmidt, Schmidt, bine ai venit”.
Adam
Puslojici: O altă amintire, poate de alt gen. Tot
aşa în aerul (?) numit de Nichita „râsu-plânsu”, s-a întâmplat la Belgrad,
atunci când au venit împreună Nichita, Anghel şi Petre Stoica, chiar venise şi
Nixon la Belgrad şi Nichita la un moment dat, la Clubul Scriitorilor, a
dispărut. L-am căutat din cârciumioară în cârciumioară, din casă în casă, pe la
prieteni o noapte întreagă şi, a doua zi, cam după masă, obosiţi cum am fost,
dezamăgiţi, l-am căutat şi la poliţie, şi la spitale, pentru orice
eventualitate, să nu se fi întâmplat vreun necaz, ştiţi că veniseră câteva mii
de bodyguarziai preşedintelui din Amnerica şi cu ai noştri, cine ştie ce se
poate întâmpla… Şi noi, aşa, dezamăgiţi, cam trişti, am sosit la mine acasă,
aveam atunci locuinţa pe lângă un stadion, şi am intrat în casă, auzisem noi
zgomote, când colo acolo pe cine găsim, împreună cu nevastă-mea, cu soacră-mea,
pe Nichita Stănescu împreună cu Vasko Popa, pe care foarte rar ai putut să îl
găseşti la tine acasă, evident Nichita uitându-se încoa-încolo unde să mai
ajungă. Probabil avea şi o idee ca să-I dea şi un telefon lui Vasko, sau din
întâmplare l-a întâlnit pe stradă şi au plecat la mine crezând că oricând noi
tot la mine ajungem. Dar au trecut ore întregi şi aşa lându-se cu mîncărica, cu
băuturica, cu povestea, nici nu au văzut cât timp a trecut. Evident că Nichita
nu a ştiut nimic de remuşcările noastre, de căutarea cea tristă şi dureroasă.
Evident că atunci am mai stat încă 24 de ore plini de bucurie vorbind despre
toţi prietenii noştri, chiar şi despre poezie. A doua zi s-a născut „Belgradul
în cinci prieteni” într-o stare de deplină concentrare a maestrului, chiar când
era plin de daruri în suflet şi dorind să ne facă o surpriză a spus „Acum vă
recit, vă spun, vă dăruiesc nu un pod ci un volum de poeme pentru două ţări de
cititori”. Pentru că aşa cum rostea el un poem, eu şi trebuia să-l traduc
imediat pentru prietenii noştri care nu ştiau limba română, şi, după vreo
şapte-opt poeme, Nichita avea nevoie de aer, sau de lichid, ca să nu mai spun
concret, de băuturică, sare surprins când a aflat că Anghel aşa, pe ascuns, pe
genunchi, scria. El e sfântul scrib al volumului „Belgradul în cinci prieteni”,
aşa a început el, pentru că Nichita s-a bucurat că totuşi nu s-au pierdut în
aer metaforele lui, cum spunea, ci le-a ascultat cu multă curiozitate, chiar cu
bucurie, cu un surâs. Şi atunci a continuat şi, evident, Anghel nu a fost
nevoit să scrie ceea ce spunea Nichita pe genunchi sub masă ci pe masă şi
volumul a mers mai departe după care Nichita şi-a amintit că avea şi un ciclu
înaintea plecării la Belgrad pe care l-a adăugat, după aceea spontan şi partea
numită „După întoarcere”, precum şi răspunsul prietenilor. El ne-a dedicat
acest volum lui Anghel şi lui Petre Stoica din partea poeţilor din România şi
lui Srba Ignatovici şi mie din partea poeţilor din Serbia. Iar maestrul Radomir
Andrici, chiar atunci când începuse volumul să crească, să zboare prin aer, s-a
dus undeva, probabil cu un scop concret pe care să-l realizeze, şi dacă rămânea
Belgradul avea şase prieteni, evident. Când a apărut el volumul era deja scris,
titlul era absolut de la început pus, nu s-a mai putut schimba, dar evident
după aceea Nichita ne-a dăruit şi alte poeme. Eu îmi amintesc atunci cu Srba
Ignatovici o scenă de neuitat. Nichita a văzut la mine o cămaşă violetă, ca şi coperta
acestui volum (volumul „Belgradul în cinci prieteni” scos în ediţie liliput în
1998 de către editura „Helicon” din Timişoara – nota V.B.), şi i- plăcut foarte
mult şi atunci mi-a cerut-o. Noi, într-un restaurant, în grădină, aşa, ne-am
dezbrăcat în pielea goală, avea o cămaşă galbenă, eu am intrat în galben el în
violet. Dar atunci a apărut Srba Ignatovici şi cum Nichita a fost un generos,
mereu dăruia ceva, dacă nu avea o monedă scria un poem, nu scria poemul inventa
tot felul de lucruri şi dădea cadouri la prieteni, şi atunci, neavând ce să-i
dăruiască lui Srba, tare i-a plăcut cămaşa dar nu a vrut să o dezbrace, dar a
luat un cuţit şi a făcut aici ,la inimă, un pătrat, a tăiat cu cuţitul acest
pătrat şi a pus mâna aşa, şi a spus: „Srba îţi dăruiesc acest pătrat împreună
cu inima mea”. A rămas în stradă cu
acest pătrat, se vedea pielea şi, să spunem, simbolic, inima lui cum bătea.
Acesta a fost Nichita,un dăruitor permanent, un om generos, plin de haruri şi
de daruri.
În aceeaşi seară aveam să înregistrez şi amintirile despre Nichita Stănescu ale altui bun prieten al său, poetul sârb Ioan Flora:
Probabil că, dacă aş pune cap la cap aşa zisele memorii pe care le-aş putea scrie vizavi de Nichita Stănescu s-ar produce o carte. Nu am făcut-o până în momentul de faţă şi probabil că nu o s-o fac curând. Nu sunt omul care scrie un jurnal şi nu sunt omul care se gândeşte la memorii. Nu mă gândesc la memorii din simplul fapt că îmi imaginez că voi mai trăi câţiva ani. Şi totuşi se pare că ceea ce am trăit alături de prezenţa acestui mare poet român, pe care uneori îl considerăm şi chiar uneori îl consider aproape genial, dacă nu chiar genial, vor trebui consemnate. Nu ştiu dacă voi face eu această consemnare. Din multitudinea de momente trăite de mine în preajma poetul naţional în anii aceia aş selecat un moment care vorbeşte grăitor despre obsesia poetul naţional al anilor ’80, chiar dacă în anii ’80 începuse să mijească, să devină şi să intre în scenă o nouă generaţie, extraordinară, de scriitori români, de poeţi dar mai ales de prozatori cu o acută conştiinţă a actului de a scrie, o generaţie, aşa numită optzecistă care ştia aproape totul despre literatură şi care venea într-o contradicţie flagrantă cu generaţia anterioară, cea şaizecistă, de care ţinea şi Nichita, totul e în paranteză, evident, o generaţie care încerca să se sincronizeze şi care, se pare, în ultima sută de ani, a fost singura care s-a şi sincronizat cu tendinţele şi cu artele poetice, sau cu modalităţile de a scrie din lumea întreagă. Am închis paranteza. Întâmplarea pe care am promis-o este una care ţine de, hai să zicem, revelaţie, pentru că, într-o noapte, în Piaţa Amzei, Nichita m-a invitat să mergem într-o curte interioară, vizavi de casa în care stătea, unde existase casa lui Slavici. Din această casă, cum bine ştim, Eminescu a fost ridicat de către autorităţi, la chemarea disperată a doamnei Slavici, internat în azil şi trimis direct, sau, mai bine zis, indirect, la moarte. Nu a mai ieşit de acolo, cum bine ştim. Casa, evident, nu mai există, dar vizavi de locul unde a existat odinioară casa lui Slavici, în momentul acela încă mai exista un pâlc de stejari sau de plopi, nişte arbuşti, şi Nichita m-a rugat să îngenunchem în faţa acestor arbuşti spunând: „Să îngenunchem, bătrâne, în faţa lor, pentru că ei sunt nepoţii şi strănepoţii arbuştilor pe care îi privea cu ochiul lui, Eminescu”.