A scris pe vremea când Estul Europei întrecea, în imprevizibilitatea cotidianului, Vestul yankeilor – vremea în care Brăila, străvechea Proilavia, era poarta de intrare a Orientului în lumea noastră, în care da buzna, cu pleiada sa de contrabandişti, vagabonzi şi eroi neînţeleşi,  dar şi cu basme spuse la umbra cocoaşelor cămilei. Prin naştere, se numea Gherasim, dar i s-a spus, mai târziu, când creaţia sa literară l-a impus unei literaturi formatoare de universalitate şi, prin aceasta extrem de exigentă – cea franceză – Panait. Panait Istrati, astăzi, nume de referinţă nu doar al literaturii coloniilor nicicând cucerite, ci şi al integrării lumii literare româneşti în spaţiul cultural european, nu prin imitaţie, ci prin puterea de a fascina. Născut pe 10 august 1884, ca fiu natural al spălătoresei Joiţa Istrate şi al unui contrabandist grec, copilul Panait urmează cu greu şcoala primară, ramânând doi ani repetent. Biografia sa e tipică pentru epoca ce i-a fost hărăzită: e ucenic într-o cârciumă, plăcintar, vânzator ambulant, vagabond – un copil sărac, care are însă plăcerea lecturii şi darul minunării de lumea prin care trece: Bucureşti, Constanţa, Cairo, Neapole, mai apoi Paris, Nisa, Zürich, Moscova, Kiev. Primele sale încercări literare datează din fatidicul an 1907; scrie mai ales în presa muncitorească din România, debutând cu articolul Hotel Regina în revista România muncitoare. Între 1910-1912, îşi publică, în aceeaşi revistă, primele povestiri: Mântuitorul, Familia noastră, Calul lui Bălan, 1 Mai. Colaborează şi la alte ziare: Viaţa socială, Dimineaţa, Adevărul etc. Mizeria îl însoţeşte pretutindeni, o mizerie pe care o percepe ca universală, care îl împinge spre cercurile socialiste – dar şi, ca la Nisa, în 1921, spre sinucidere. Rămas în viaţă, are şansa de a-l întâlni pe Romain Rolland, foarte influentul scriitor al epocii. Dialogul cu acesta îl împinge să creeze capodoperele vieţii sale: Chira Chiralina (1923), Codin (1925) Povestile lui Adrian Zograffi, Ciulinii Bărăganului (1928), Domniţa de Snagov (1926), Spovedania unui învins, (1929), Biroul de plasare (1933). Cu trei ani mai devreme, se ântorsese, de data aceasta pentru totdeauna, în ţară: reuşise performanţa ca, după ce a vizitat Moscova şi Kievul, din cauza efortului de a se detaşa, în scris, de universul concentraţionar descoperit acolo, să fie considerat, şi încă de prieteni… fascist! Izolat, singur şi demoralizat, a murit, în 16 aprilie 1935, la sanatoriul Filaret. Naraţiunile sale descriu lumea proletariatului, pe care a avut ocazia să o cunoască de aproape, ţinuturile Brăilei natale şi ale Deltei Dunării, pe atunci un amestec de rase şi religii, precum şi oraşele din Europa prin care a trecut de-a lungul vieţii, în căutarea fericirii. Opera lui Panait Istrati, scrisă în limba franceză a fost tradusă în peste 30 de limbi. Intră aproape imediat în atenţia nou-apărutei industrii a cinematografului, de aşteptat, începând cu cea sovietică, unde i se ecranizează Kira Kiralina (în 1927, ca film mut), dar şi, după Al Doilea Război Mondial, în numeroase coproducţii implicând România, Franţa, Ungaria, Turcia – în 1963, producţia Balkán! Balkán! adjudecându-şi chiar premiul pentru cel mai bun scenariu de la Cannes.