Caragiale, acelaşi şi mereu altul

Caragiale, acelaşi şi mereu altul

Caragiale e în teatru tot timpul… Cu perosnajele lui, aceleaşi şi mereu altele. Există însă şi expresia „parcă am fi în  Caragiale.” Suntem. Ca pe vremea lui, şi mereu altfel. Tocmai, să ne întoarcem, nu la  ’848, în România la 1879,  28 ianuarie, când la Teatrul Naţional din Bucureşti a fost jucată în premieră piesa O noapte furtunoasă. Spectacolul s-a lăsat cu o răpăială de aplauze, dar şi cu  o furtună de huiduieli şi fluierături dezlănţuită de un grup organizat de moralişti. Au urmat atacurile din presă, în ziarul „Românul”, sub semnătura  lui F. Damé, piesa fiind catalogată ca imorală.  Veta, Chiriac, puteau să-l înşele pe  Jupân Dumitrache Titircă Inimă-Rea, dar nici aşa pe scenă, în văzul şi râsul celor din sală. În plus, limbajul gazetăresc la fel de alambicat precum cel amoros al nevinovatului Rică Venturiano putea face trimitere şi la alţi confraţi. Speriată  de avalanşa de revoltaţi moralişti sau obtuzi, conducerea teatrului a scos piesa de pe afiş.

Devenit un junimist asiduu şi neegalat în replici acide,  cu O nopate frutunoasă  publicată, în replică, şi elogiată în „Convorbiri Literare”,  Caragiale a câştigat treptat partida şi la Bucureşti. După patru ani, la 30 octombrie 1883, piesa a fot reluată la Naţional, avându-i între interpreţi pe Notarra şi Aristizza Romanescu. Sub scutul prevăzător al lui Maiorescu şi al cercului de personalităţi junimiste, Caragiale, motivat, dar şi conştient că este aşteptat cu o creaţie revelatoare pe scenă, a lucrat în taină (cum precizează Marin Bucur în  cartea sa O biografie a lui I. L. Caragiale), şi în 1884 a ieşit în lectură la Junimea cu O scrisoare pierdută. „Un adevărat triumf”. (O bombă, cum ar zice ai noştri astăzi.) Au urmat patru lecturi publice, şi una, conform cererii, la regina Carmen Sylva. Apoi, premiera  la Teatrul Naţional, 13/25 noiembrie. Caragiale, aplaudat şi adus de două  ori la rampă. Ce mai contau nişte fluierături de piaţă! Era momentul astral pentru autor şi pentru teatrul românesc. A venit, după un an, şi D’ale carnavalului, Caragiale devenind, în ciuda comentariilor, reperul comediei româneşti.

Acelaşi Caragiale şi mereu altul. Limbajul original, unic, are două componente: „limba vorbită şi stilul oral”, cum constată Tudor Vianu, ca aparţinând pesrsonajelor, şi modul teatral de exprimare conţinând atitudinea ironică, zeflemitoare faţă de vorbitori. Această atitudine revine interpreţilor, între ei aflându-se invizibil însuşi autorul. De jocul lor depinde traducerea scenică a personajelor. O traducere comică, se înţelege, cu portretizări caricaturale, dar şi caracteriale. Se înţelege, de-a lungul timpului, un personaj a dobândit multiple întruchipări, dar, în ciuda aparentelor măşti, el a rămas acelaşi. Personajul, în diluviul de limbaj  stâlcit, pretenţios, contorsionat până la absurd, ipostaziat în farse, conflicte aparent dramatice, se defineşte ca existent în limitele lumii sale.

Poate că limita este carapacea sub care de mişcă şi se confruntă pesonajele din comediile lui Caragiale, limita absurdului. Limita unei realităţi care se regăseşte pe scenă. În joc, imaginile se configurează. Scena românească a dat configurări celebre. Caţavencu deţine portofoliul. Pe Caţavencu îl regăsim seară de seară, ziua ne izbim de el, prototipul perpetuării universului caragialesc. Competiţia regizorală creatoare, novatoare, a creat în ultimele decenii interpretări din perspectiva acestui univers  halucinant, devastator de valoare. Caragiale pare a nu mai fi doar Caragiale, ci şi un vizionar al unei comedii jucată de personaje cu măşti de carnaval grotesc. 

Caragiale e în  teatru şi peste tot.

(Material prezentat la vernisarea expoziţei dedicată lui I. L. Caragiale, la Muzeul Banatului Montan din Reşiţa, în prefaţarea premierei cu O noapte furtunoasă a Teatrului de Vest Reşiţa)