Moartea și poezia

Moartea și poezia

Cine are curiozitatea să-și bage nasul prin cărțile poeților români contemporani, mai tineri sau mai maeștri, sigur va găsi acolo moartea. În cele mai banale, ridicole, extravagante sau cutremurătoare forme ale ei: bleagă ori virilă, cu barbă ori blondă, cu coasă sau cu silicoane, o lady ori o țată, ascunsă în floarea de cais ori în haznaua din fundul curții, călare pe un struț sau chiar struțul în persoană, moartea este, de departe, personajul preferat al poeților de pe aceste meleaguri. Dar alte subiecte mai simpatice, despre care să cuvânteze nu găsesc oamenii ăștia? Nu-i destul că se scumpesc continuu toate, că avem crize, după crize, avem cele mai mari rate de mortalitate în mai toate sectoarele, că s-a reîntors COVIDUL, că, pe străzile din România, dacă nu-ți cade cărmămida-n cap sau nu te trăsnește Cel de Sus, din senin, intră unul cu mașina-n tine și te face terci (și dacă, totuși, ai avut zile, ele ți-s numărate în spitalul în care ai fost internat)? Nu-i suficient că vezi tot mai puțin conaționali zâmbind (adevărat, și masca-i de vină), iar cei care o fac tocmai și-au găsit un job în străinătate și sunt fericiți că o șterg de pe-aici?

Și atunci de scriu poeții despre moarte cu o așa de mare acribie și asiduitate? Fiindcă – mi-au răspuns șase dintre cei șapte chestionați – vor să se înțeleagă pe sine; și să încerce să afle ce naiba e cu ei pe lumea asta. Ce caută, de ce caută, încotro caută, până când, pentru ce, cum caută și așa mai departe. Și – mi-au spus ei – cum poți găsi răspunsuri mai aproape de adevăr dacă nu te raportezi la adevărul cel mai sigur: într-o deloc bună zi, o vom mierli.

P.S.: După ce am citit câteva plachete de poezie mortală, viața mi s-a părut și mai acătării. Vă invit să verificați!