”Eu caut prin simplitate să mă ridic la înălțime” (1)

”Eu caut prin simplitate să mă ridic la înălțime” (1)

Cu scriitorul ANAVI ADAM la 99 de ani

Nu era un om comod. Te scruta cu atenție,  se interesa cine ești și câte parale faci, apoi te mitralia cu câteva întrebări de cunoștințe generale să vadă dacă îți merge mintea. Apoi accepta să-ți acorde un interviu. Unde mai pui că eu veneam cu o întreagă echipă de filmare după mine, deranj, în apartamentul auster, din blocul de lângă Parcul Central, ocupam un spațiu în care îl simțeam stingher dar, plin de stoicism, își accepta soarta. Cât timp Olimpiu Vuia, operatorul, potrivea camera, luminile, privea apatic, cu rare fulgerări ale privirilor curioase.

Era în ziua de 18 februarie 2008, peste câteva zile împlinea 99 de ani de viață, cel mai longeviv scriitor timișorean, un personaj simpatic, activ, de o vitalitate uimitoare și amabilitate fără cusur. Se afla pretutindeni, venea la întâlnirile noastre săptămânale de la Filiala Scriitorilor, la vernisaje și premiere de teatru, mereu sub semnul întrebării, mereu dornic de aflare. Ne era drag, surprinzându-ne de fiecare dată cu o idee strălucită, o metaforă nepusă încă, o învățătură plină de miez la care te lăsa să rumegi pe îndelete. Să-i fii aproape era întotdeauna o șansă.

Și un mic detaliu de istorie literară, avea să treacă la cele veșnice exact cu trei zile înainte de a fi devenit centenar, fiind așezat între ai lui exact când ar fi împlinit suta. Așa încât, în cel mai bun stil anavian, putem zice că a făcut umbră pământului exact un veac.

– Există o vârstă întâi, vârsta copilăriei, există o vârstă a doua, a maturităţii, există o vârstă a treia, a senectuţii…

– Nu e adevărat, domnule, există cum ai spus vârsta copilăriei, vârsta a…, cum ai spus?

– Maturităţii…

– Maturităţii, şi vârsta care se numeşte „Arăţi destul de bine domnule”.

– Ei bine, când împlineşti 99 de ani la ce vârstă sunteţi?

– Nu sunt la 99 de ani, nu pot calcula exact, dar am 100 minus 1 exact, domnule. N-ai calculator? Eu nu am calculator.

– Dumneavoastră întotdeauna aţi fost un om cochet, domnule Anavi…

– Cochet în ce sens?

– În sensul că atunci când aveaţi 92 de ani spuneaţi că aveţi 29, apoi 39… Acum ce faceţi la 99 de ani?

– Foarte simplu, domnule. Primul număr 9 îl întorc, devine 6, domnule… E foarte simplu, 99 întorc primul număr şi devine 69, e foarte simplu.

– Eu nu ştiu cum e să trăieşti la 99 de ani…

– Trăieşte 100 minus 1 şi atunci ai să ştii.

– Domnule Anavi, viaţa dumneavoastră, biografia dumneavoastră deşi nu este din Banat e foarte bănăţeană, pentru că familia dumneavoastră a venit din Viena, dintr-o cultură germană, s-a stabilit la Turda, apoi dumneavoastră aţi făcut şcoala în limba maghiară…

– Nu toată, limba maghiară am făcut-o numai trei clase de liceu. Atât. Restul l-am făcut în limba română.

– Deci iată-vă şi în limba română, apoi aţi predat limba maghiară, apoi aţi devenit un semnificativ poet maghiar.

– Da.

– Atât de multe lucruri în destinul unei familii de evrei. Haideţi să pornim puţin pe acest drum al vieţii dumneavoastră şi să ne spuneţi cum a ajuns părintele dumneavoastră de la Viena tocmai la Turda.

–  Atunci trebuie mai întâi să vorbesc despre drumul tatălui meu. Pornind din Viena s-a oprit mai jos de Bratislava, unde râul Vag se varsă în Dunăre. Şi apoi s-a dus mai departe, pe jos natural, pe valea Vagului. Pe atunci era obiceiul, mai mult decât obicei, aproape se cerea meseriaşilor să facă un fel de, cum să spun, un fel de vagabondaj, adică să umble prin toată lumea ca să cunoască lumea, wanderung se zicea în limba germană, are şi un alt nume dar acuma nu mi-l amintesc.

– Un fel de hoinăreală.

– O hoinăreală, ca să cunoască lumea, să cunoască oameni şi să se perfecţioneze în meserie. Fierarul sau tâmplarul nu puteau să se ducă orişiunde, pe când ceasornicarul, că tata era ceasornicar, își avea tot atelierul în lădiţa lui, pe care o punea pe umăr. Deci pentru el era foarte uşor. A ajuns în primul sat, a intrat la crâşmă, a spus „sunt ceasornicar, cine are un ceasornic de reparat?” Pe dată a primit de lucru. A mers mai departe prin orașe, sate, pe la tot felul de castele și, reparând ceasuri, a  cunoscut lumea. Apoi a devenit ceasornicar la C.F.R. Cum între Ungvar şi Maramureş tocmai se construia o cale ferată, a fost angajat să instaleze ceasuri în fiecare gară. Așa a ajuns și la Budapesta, a fost puţin la Szegedin, a ajuns şi în Bosnia. Acolo l-a prins vârsta recrutării. Cum  bosniecii erau înalţi, zdraveni și bătăuşi, l-ar fi nimicit, dar medicului militar i s-a făcut milă de el şi l-a declarat inapt. Între timp, însă, a auzit că se pregăteşte expoziţia, prima expoziţie mondială de la Budapesta, în 1898. Aceasta omagia venirea în urmă cu 1000 de ani a lui venit Arpad în Ungaria. De fapt venise în 896, cu doi ani mai înainte, dar ei, cum nu erau gata cu pregătirile, i-au dat un telefon: „Alo, Arpad, mai întârzie puţin, vreo doi ani!” Arpad a ascultat şi a venit cu doi ani mai târziu. Şi de atunci se sărbătoreşte Mileniumul cu doi ani mai târziu.

– Cum a ajuns însă părintele dumneavoastră de la Budapesta la Turda. tocmai la Turda?

– Vă spun. S-a dus la Budapesta să vadă expoziţia mondială.  A căutat un loc de muncă. A primit dar nu cum și-ar fi dorit el, într-un atelier, era izolat și i se dădeau lucrurile cele mai grele.  Nu i-a plăcut şi s-a dus la Viena. S-a dus la angrosiştii care vindeau ceasornice şi accesorii de ceas și știau cum merg treburile în imperiu. Întrebă: „Nu ştiți unde se caută o calfă?” I s-a răspuns: „La Turda”. „Turda, nu am auzit unde e”. „Neben Klausenburg”, lângă Cluj. „Are tren?” „Da, are”. „Atunci primesc condiţiile”. A primit. S-a dus la Turda. Nu i-a plăcut acolo, dar… aveau o orchestră filarmonică, de amatori, firește, și când au văzut ce bine cântă la flaut nu l-au mai lăsat să plece. Au preferat să-i dea un împrumut ca să-și deschidă acolo o prăvălie, numai să nu plece in oraş. Şi aşa a rămas la Turda.

– Iar dumneavoastră v-aţi trezit într-o familie muzicală

– Nu numai muzicală ci cu aplicaţii spre artă. Vezi acolo, tabloul acela? Este tot unul din familia noastră.

– Deci dumneavoastră poet, altul este pictor, dar toţi aţi cântat…

– Şi alţii… Era şi un solist de vioară care, la 20 de ani, a făcut primul concert la Die Grosse Koncerthaus la Viena, îţi poţi închipui la 20 de ani, asta a fost în 1917. După ce a fost luat în armată a dispărut pe frontul italian.

– Cum eraţi repartizaţi în familie pe instrumente muzicale?

– Tata a cântat la picolo şi la flaut, o soră a mea a cântat la vioară şi la flaut, fratele meu a cântat la flaut şi picolo. În orchestră patru erau din familia noastră.

– Iar dumneavoastră?

– Eu m-am certat cu tata că nu puteam scoate un sunet anume. S-a enervat și mi-a spus: „Dacă nu vrei, nu vrei. Gata”. Pe mine m-a atras poezia.

– Când aţi scris prima poezie?

– Pe la 12 ani, la ziua de naştere a sorei mele fiindcă un coleg al meu i-a scris patru rânduri foarte, foarte frumoase. Am rămas cu gura căscată, „Aşa poezie scrii şi eu nu ştiu?” Apoi toată ziua am încercat să scriu şi eu, iar până seara am reuşit să scriu două rânduri. Şi de atunci tot aşa de greu scriu. Însă acele două rânduri, aveam să constatat mai pe urmă, erau poezie.

– Să trecem peste timp şi să spunem că unele din poezii erau dedicate doamnelor, fetelor frumoase. Şi acum, de curând, aţi avut o mică întâmplare legată de o poezie dedicată iubirilor dumneavoastră.

– Am avut o întâlnire cu foştii elevi după 45 de ani. Şi acolo am scris cinci rânduri. Sună cam aşa: „E o grimasă a soartei./ Cine îmi cere să dau seamă?/ Am supravieţuit la treizeci de amante/ şi la 120 de elevi”. Asta este foarte trist. Am supravieţuit la 30 de amante, sau iubiri, şi 120 de elevi. „Tull éltem 30 szerető és 120 tanitványom”

– Iar în revista „Jelen” cum a apărut?

– În revista „Jelen” a apărut greşit. Domnul cutare, nu vreau acum să-i imortalizez numele, a schimbat: „Tull éltem minden szerető és 120 tanitványom”, adică am supraviețuit „tuturor amantelor”. Şi după aceea mă întâlnesc cu una: „M-ai ucis? Că eu mai trăiesc. Acum două săptămâni am stat de vorbă”. Apoi am primit telefoane din Germania, din alte părți: „Cheamă-mă înapoi!” M-a costat o mulţime de bani ca să le cer iertare, scuze, că nu le-am uitat şi nu le-am înmormântat.

– Deci încă mai există în viaţă foste amante, iubiri ale dumneavoastră.

– Mă rog, să nu mai vorbim, subiectul este delicat.

– Să ne întoarcem atunci în adolescenţă, unde iubirea era mai firească, şi vă rog să-mi povestiţi despre marile prietenii din acea vreme.

– Am avut de fapt două triumvirate. Primul triumvirat a fost pe la vârsta de 16, 17 ani. Era acolo unul numit Frenkel Dodi, altul Hajdu Pista şi al treilea eram eu. Hajdu Pista a devenit un mare sculptor francez, Etienne Hajdu. Frenkel Dodi a început să scrie nişte versuri minunate care zburau fără înţelesuri etc., etc., dar mie nu mi-a plăcut această libertate, asociaţia liberă. Eu am fost totdeauna concis. După ce a plecat Hajdu Pista, după ce a plecat şi Frenkel Dodi am rămas eu singur.

Apoi s-a format al doilea triumvirat: Pavel Dan, Hossu Geza şi cu mine. Cu Pavel Dan am fost prieten foarte bun în liceul de stat deja român, în clasa a III-a. De la prima întâlnire ne-am zis „Da”. Cum eram singurul evreu din tot liceul, liceul românesc, eram mereu îmbrâncit, iar Pavel Dan era singurul care îmi venea în ajutor, ceilalţi, chiar şi cei din clasă, s-au retras. Nu am mai putut suporta aceste suferinţi și a trebuit să întrerup liceul, continuându-l doi ani mai târziu, ca particular. Între timp am lucrat în atelierul tatălui meu, i-am învăţat meseria pe care o știu și acum, dar mâna nu mă mai ascultă să lucrez cu finețe. Am lucrat deci ca meseriaş şi, după doi ani, m-am înscris din nou la liceu. Acolo profesorul meu de română a fost Teodor Mureşan care a fost redactorul revistei „Abecedar”, unde au colaborat foarte mulţi scriitori, poeţi mai ales din Cluj, printre care unii au devenit oameni de seamă. Şi interesant e faptul că atunci se dădea examen de admitere la liceul român şi eu am ştiut mai bine istoria românilor decât mulți dintre ei.

– Să ne întoarcem la cele două prietenii semnificative din cele două triumvirate cum le numeați.

– Mai întâi vorbesc despre Pavel Dan. Am fost prieteni din primul moment. Am vorbit despre literatură, ne-am deschis reciproc vederea despre literatură. Ne-am inspirat în cultură unul pe altul, eu am citit asta, eu am citit asta, nu numai la liceu ci şi mai târziu, când el era deja student la Cluj şi eu rămăsesem încă acasă, în parte elev şi în parte ceasornicar. Când  venea de la Cluj stătea întotdeauna la noi. Foarte interesant că era foarte prieten şi cu tata. Se întâmpla să mai stea și câte o noapte la noi și mama lui, care venea din Tritenii de Jos la piață. După ce termina vânzarea, venea la noi şi mama a primit-o și a găzduit-o cum se cuvine. Îi ziceam, Pavel neni. Îmi aduc aminte că odată aceasta a întrebat la masă dacă mâncarea nu e de dulce, iar mama, care nu a înțeles despre ce este vorba, a asigurat-o că nu e dulce. Am stat și eu câteva zile la Pavel, după care m-am dus la celălalt prieten triumvir, Hossu Geza, pe care îl cunoscusem prin el. Geza stătea la Szentkiraly, aproape de ei, e un sat vecin. Ei erau un fel de nobili, mai ales mama, pe taică-său nu l-am cunoscut, atunci mai trăia doar maică-sa. Era o familie de români, în care şi fratele tatălui lui Hossu Geza a fost preot greco-catolic, la Cluj. Erau originari mi se pare, din Orăştie, dar își aveau moșia și conacul la Sânmihai. Am fost buni prieteni în studenţie. prieteni buni. Dar mai mult cu Pavel decât cu Geza. Pe atunci Geza scria, ungurește, dar nu literatură de calitate. Țin minte că îl interesa părerea mea despre o nuvelă a lui foarte  interesantă, „Priveghiul”, să-i spun cum se vede aceasta din limba din care veneam eu, adică româna. Dar să revin la Pavel Dan. Acesta a fost dat afară din liceu, împreună cu alți colegi, pentru că participase la un bal la care nu avea voie să meargă. Atunci mi se pare că şase elevi au fost eliminaţi din şcoală. De aceea ultimul an de liceu a trebuit să-l facă la Brăila sau la Tulcea, la nişte rude. A stat acolo un an şi când a venit înapoi a scris o nuvelă pe care a semnat-o Paul Dan. I-am zis: „Mă, nu poţi să fii Paul Dan. Tu eşti băiat de ţăran, care ai devenit intelectual, un scriitor care scrie şi despre ţărani, despre obiceiurile ţărăneşti, despre oameni care sunt ţărani sau au fost ţărani sau în legătură directă cu ţăranii etc. Tu nu poți fi Paul Dan, trebuie să rămâi Pavel Dan”. Mi-a dat dreptate.

– Iar prietenia dumneavoastră cu Etienne Hajdu?

– Tot aşa. El era cam, cum să spun, foarte greu la limbă, se exprima anevoie în franceză. Dar ce spunea, spunea foarte, foarte concis. Când a avut o expoziţie la Oradea, prin anii ’80 mi se pare, din păcate târziu am aflat târziu şi nu m-am putut întâlni cu el, spunea că nici nu ştie bine franceza. Nici nu mă mir, fiindcă nu era omul cuvântului. A făcut mai întâi sculptură naturalistă, apoi a luat lecții de la un mare sculptor francez, care îl urmase pe Rodin. Așa și-a găsit stilul, asta a şi dorit să facă. El avea un frate, Miklos, care era un fel de arhitect. Acesta a fost trimis, nu știu din ce motiv, în Vietnam. Acolo a întâlnit un soldat francez care i-a „Noi, la Paris, avem un mare sculptor, Etienne Hajdu. Îl cunoşti poate?” „Cum să nu, e fratele meu”. Ca să vezi, Turda, Paris, Vietnam. Ce întâlniri interesante.

– Am în mână carnetul dumneavoastră de student la Universitatea din Cluj. Ştiu că este o poveste întreagă vizavi de facultatea dumneavoastră dar în primul rând spuneţi-mi de ce văd aici două scrisuri diferite?

– Fiindcă fiind în primul an rubricile au fost completate de Pavel Dan. Eu habar n-aveam ce trebuie să scriu în el, materiile și celelalte și a făcut el treaba asta.

– La început aţi dorită să vă specializaţi în limba germană. De ce nu aţi făcut-o?

– Planificasem ca, după un an sau doi ani, să mă duc la Viena, apoi în  Germania, să-mi perfectez limba germană. Dar în ’33 ştiţi că a venit Hitler şi totul s-a terminat. Aşa că limba germană am lăsat-o ca materia a treia.

– Şi aţi făcut psihologia. Care a fost dascălul dumneavoastră cel mai important?

– D. D. Roşca m-a influenţat cel mai mult. De la el am învăţat:  „Să spuneţi adevărul, chiar dacă cutărui sau cutărui nu îi va plăcea, să spuneţi adevărul”.

– Văd în carnet și alte semnături celebre, dascăli eminenți, Constantin Daicoviciu, Bogdan Duică, Sextil Puşcariu şi alţii. După aceea aţi terminat facultatea şi aţi venit la Timişoara. De ce?

– Fiindcă am căutat un post. Întâi fusese vorba să primesc un post de învăţător la Sibiu, undeva, într-o şcoală de evrei. Apoi mi s-a spus că este un post de pedagog la Internatul din Timişoara. Am acceptat. Însă după o lună sau o lună şi jumătate profesorul de filozofie, care era un avocat minunat originar din Cernăuţi și mai târziu își va romaniza numele german devenind decanul Baroului avocaţilor, a lăsat liberă catedra și mi s-a  spus: „Hai, mâine continui cursurile lui”.

– Şi cum aţi ajuns după aceea profesor de literatură maghiară?

– Foarte simplu. Eu am predat în şcoală, la Liceul Israelit, filozofie. De fapt, eram bun la toate materiile. Dacă era nevoie de profesor de gimnastică făceam gimnastică, predam limba germană, numai la matematică nu m-aș fi dus fiindcă nu mă pricep la matematică, mă interesează dar nu mă pricep. Am predat și istorie, pentru că ziceam că trebuie să știu de toate. Cel mai greu mi-a fost să fac oră de lucru manual, asta pentru că nu am înclinaţie pentru aşa ceva. Bine, asta spun numai în paranteză. Dar nu asta era interesant, ci fapătul că eu am făcut cursurile după felul meu, am căutat să predau esenţa, nu lecţia să se ştie, ci esenţa, baza. Şi pentru asta primesc şi şi azi scrisori, şi din alte continente, cu mulţumiri pentru felul în care am predat. Şi la Liceul Maghiar, mai târziu, la fel.

– Toate viața ați fost dascăl, dar, în paralel, aţi desfăşurat şi o bogată activitate literară, fiind remarcat pentru poeziile şi piesele de teatru pe care le-aţi scris. Dar debutul dumneavoastră la Timişoara a fost timid. Nu aţi avut curajul să vă apropiaţi de marile personalităţi al Timişoarei literare.

– Nu. Eu sunt un om deschis dar, cum să spun, nu mă pot administra. Eu nu pot face cunoştinţe din interes, nu fac legături. Dacă se întâmplă, se întâmplă. Una la mână. A doua la mână, de la tatăl meu am deprins o anumită atitudine față de oamenii valoroşi, iar aceasta mi-a inspirat un respect deosebit față de aceștia, astfel că nu am îndrăznit să mă apropii de ei. Dacă aveam ocazia aș fi făcut-o, dar nu s-a ivit acea ocazie. Așa că doi ani de zile, timp în care eventual aș fi putut să public ceva, n-am publicat nimic la Timişoara. L-am văzut pe Franyo, la teatru, recitând din Eminescu în limba germană, și m-a intimidat cât era de mare indar eu am ştiut cine e.  Pe Meliusz l-am cunoscut din Cluj, dar n-am schimbat decât câteva vorbe cu el, era de pe atunci, la 30 de ani, un scriitor recunoscut, cu o cultură enormă, care mă intimida cu cunoștințele lui.

– Franz Liebhard?

– Era altceva. Cu Franz Liebhard nu ştiu cum am făcut cunoştinţă, mi se pare la Teatrul German. Acolo ne-am apropiat foarte mult. Ne-am plimbat de multe ori şi am vorbit cu el diferite lucruri. El  a scris despre Timişoara şi cunoştea importanţa lui în literatura maghiară fiindcă el a făcut parte din primii scriitori avangardişti, şi a fost, cum să spun… l-am stimat şi el a văzut cine sunt. Odată… Îţi aduci aminte de Anticariatul din Piața Sfântul Gheorghe? Acolo era șefă Aczel Lili, poate îţi aduci aminte de ea…

– Am cunoscut-o.

– Ai cunoscut-o. Bine. Femeie foarte interesantă şi cultă. Stăm noi de vorbă și intră două şvăboaice, înalte, zdravene, şi caută ceva şi nu găsesc şi vorbesc între ele. Ascult, ascult şi nu înţeleg nimica. Vorbeau o șvăbească a lor. Pleacă. Îi zic lui Reiter (numele adevărat al lui Franz Liebhardt – noa V.B.): „Eu nu am înţeles nimic din vorbirea aceasta”. El începe să râdă. „Nici eu”. Şi atunci ne-am dat seama că nu există un dialect șvăbesc unic și din cauza asta există sate care nu pot comunica între ele. Cei de acolo sunt  din diferite părţi al Imperiului Austriac şi din părţile franceze și și-au dezvoltat graiurile în funcție de particularitățile locale. Atunci mi-am dat seama că limba aceasta în care apare o revistă umoristică, această şvabă unică în ghilimele o facem noi, nu există o limbă şvabă. Şi despre asta am scris o poezie foarte frumoasă care cred că se găseşte la Marika Pongracz.

– Domnul Anavi, totuşi cum aţi debutat aici, la Timişoara?

– Nu la Timişoara, eu la Cluj am trimis scrierile mele, şi am avut un protector care mergea înaintea mea: calitatea poeziilor mele. Astfel, drumul persoanei mele a fost făcut de calitatea poeziilor mele.

– Când a apărut primul volum?

– Primul volum a apărut la sfârşitul anului 1944, şi anume cum. Am avut o cunoştinţă care mi-a cunoscut foarte bine poeziile. Zice: „Cu poeziile acesta trebuie să facem ceva”. „Ce anume?” „I le duc la Franyo”, stătea chiar acolo. „Bine”. Eu nu m-am dus la el. După două zile primesc mesajul: „Du-te la Franyo fiindcă vrea să te cunoască”. M-am dus la Franyo. M-a  surprins tonul respectuos, tonul care te recunoaşte cu care a vorbit cu mine. Şi a spus: „Aceste poezii trebuie să apară, dar nu acum, numai după război”. Eram pe la sfârşitul anului ’43. „După război trebuie să apară”. Într-adevăr, imediat după 23 august a luat el contactul cu mine. „Dă-mi poeziile tale”. Înainte de 23 august eram la Turda. Asta este o altă poveste. Acolo dusesem ceea ce îmi este mai scump, poeziile mele. Se afla acolo un preot catolic, care ținea  şi conferinţe literare, era şi profesor la Alba Iulia. Îmi cere să-i arăt poeziile mele, care de fapt erau poeziile primului volum. Zice: „Vino după două zile”. De la el aveam să primesc cea mai scurtă critică cu privire la poeziile mele: „Aceste poezii fac bani”, adică au valoare. Deci după 23 august m-a căutat Franyo: „Dă-mi poezia”. M-a dus cu el la tipografie și am auzit acolo pentru prima dată tot felul de cuvinte din limbajul tipografilor: „bodoni”, cum sunt rândurile între versuri, „tükör”, adică oglinda etc., Îmi cere: „Unde sunt volumele? Daţi-mi primul volum”. Caut volumul prim, acesta a apărut atunci, cu o copertă gri). N-a fost mulţumit cu literele de la titlu, s-a dus şi la tipografia sârbă şi a găsit aceste litere. Aşa avea pe suflet ca să tipărească cartea asta.

– Ulterior aveau să vă mai apară și alte volume. Se spune că ați marcat un nou debut cu volumul „Etică şi cibernetică”. Într-un interviu se afirmă cu sunteţi poetul care a ghicit viitorul. Vorbiţi-mi despre această descoperire formidabilă a relaţiei dintre etică şi calculator.

– Mai înainte calculatorul. Primul calculator s-a făcut în România, aici în clădirea Piariştilor, unde ocupa două săli mari, cu nişte casete cu elemente electrice. Erau mii şi mii de casete, mii şi mii de becuri mici şi aceste casete erau legate între ele și ocupau două săli enorme. Acest calculator a fost făcut de doi elevi ai mei, unul mi-a fost foarte puţin timp elev, deci nu-l socotesc ca atare, dar al doilea a fost pe de-a-ntregul elevul meu, Löwnfeld William. Aceștia au făcut calculatorul MECIPT, Maşina de calcul Institutul Politehnic Timişoara. La început ocupa două săli enorme, până s-a terminat mașina s-a redus ca dimensiune la un singur vagon. De la început au fost invidiați și au fost puși la treabă. Cu maşina lor au calculat datele de la Hidrocentrala Porţile de Fier I. Ei aveau deci vina că există şi asta a produs o invidie enormă: „Uite, acum voi sunteţi numai aşa”. „Da, dar noi suntem, şi de noi au nevoie, fără noi n-ar fi putut calcula la hidrocentrala de la Dunăre”. Deci încă de atuncim, din anii ’59-’60 eu am prevăzut importanța acestei mașinării. Asta e „Etica şi cibernetica”, apoi asta este „Biblioteca univeralis” pentru că calculatorul poate realiza tot ce s-a tipărit şi ce se va tipări fiindcă textul este altceva decât combinaţia cuvintelor. Pe de altă parte am prevăzut și aspexctele de morală legate de calculator, că acesta lucrează în locul muncitorilor dar nu pentru muncitori. La acest volum am lucrat din octombrie 1959 până în iunie 1960. Am prevăzut ce importanţă are maşina de calcul, deși o vedeam încă dintr-o perspectivă primitivă de tot. Când am auzit, mai târziu, că maşina de calcul este dusă cu o maşină am rămas uimit. Iar acum e miniaturizată. Dar eu atunci am prevăzut că ce va fi. El poate analiza variantele poeziilor lui Erminescu și până la urmă iese Eminescu, poate ieși Dante. Deşi nu sunt matematician, eu am gândire matematică, adică bazele le ştiu şi mă interesează.

– De aceea v-au şi confundat după ce aţi scris acest lucruri, au crezut că sunteţi profesor de matematică.

– Au crezut că sunt profesor de matematică, dar eu sunt foarte slab la matematică fiindcă niciodată nu am avut un profesor bun la matematică.

– Domnule Anavi, haideţi să facem o mică paranteză. Dumneavoastră de fapt vă numiţi Frucht Francisc. Cum aţi ajuns la acest pseudonim?

– Simplu şi nu simplu. Frucht Francisc. Frucht. Şase litere şi o singură silabă, asta nu o poate citi şi pronunţa decât un german. Frucht înseamnă fruct. În româneşte mai merge, fruct, dar dacă unul care nu ştie ungureşte nu poate să citească f-r-u-c-h-t. Eu sunt de părere că un poet ungur trebuie să aibă un nume pe care să îl poată citi şi pronunţa şi unul care nu ştie decât ungureşte. Poate să fie Ioanovici, care nu e aşa, sau poate să fie Marcovici, sau poate să fie Kiss, sau poate să fie Klein, astea poate să le citească, însă Rotschein, sau Rotenstein asta nu mai poate, sau Bach, spune Bac, în loc de Bach e Bac. Nu poate. Şi atunci am căutat, am folosit şi diferite alte nume, dar nu mi-au plăcut. Dacă traduc în ungureşte „gyűmőlcs” nu sună bine. Când am ajuns într-o altă şcoală, la o şcoală de şapte ani, elementară, tocmai s-a creat fabrica „Fructus”, fabrica de marmeladă, şi copiii m-au numit „Fructus”, am fost mulţumit fiindcă dacă copii te numesc aşa, așa rămâi, nu poţi renunţa. Unuia dintre profesori îi spuseseră „Kecske”, „capră”, fiindcă făcea aşa ca o capră, era un piarist. Pe altul l-au numit „Pepi” fiindcă purtase cândva un ilic pepit. Porecelele astea te pot urmări o viață întreagă.

– Dar acum ați ajuns la numele de Anavi?

– Pe mama o chema Traub, după numele ei de fată. Traub înseamnă strugure. Şi în limba ebraică anav este traub, strugure. Iată. Înţelegi? Strugure, anav. Şi atunci mi-am pus anavi şi mulţi au căutat unde este localitatea Anav, pentru că sufixul –i duce spre concluzia că m-aș trage din localitatea Anav, precum Deleanu, Bucureşteanu, Dumbrăveanu… De fapt știi cum îl cheamă pe Dumbrăveanu?

– Bacşiş.

– Bacşiş. (Râde) Cu acest nume nu prea te descurci în literatură. Pe Cerneţ îl cheamă Bobleanţă. Tot puţin caraghios. Şi atunci a luat numele satului său, Cerneţ. De altfel cheamă-l la telefon pe Cerneţ și spune-i că îl salut, mă gândesc mult la el. Eu nu mai am putere de iniţiativă, să sun pe cineva la telefon. Este foarte greu.

– Domnule Anavi, poezia dumneavoastră privită în ansamblul ei se caracterizează prin câteva teme la care reveniţi mereu şi le aprofundaţi. Care sunt acestea?

– Nu ştiu, nu le-am numărat… Mandics a zis că „e un pom care are multe ramuri şi ramurile au ramuri mai mici. Şi aşa dintr-o ramură iese altă ramură şi se dezvoltă mai mult sau mai puţin”. Eu nu sunt un om care lucrează după un plan, nu sunt organizat, din păcate. Dincolo de o dezordine aparentă, însă, în capul meu e o claritatea desăvârșită.

– Totuşi, ce înseamnă pentru dumneavoastră cuvântul? Sunteţi un scriitor foarte elaborat, munciţi foarte mult, iată, ați lucrat la poezia pe care ne-ați citit-o adineauri aproape o jumătate de an. Care e greutatea cuvântului la dumneavoastră?

– Nu înţeleg întrebarea.

– Ce înseamnă cuvântul pentru dumneavoastră?

– Asta nu e întrebare, nu este o întrebare pentru mine.

– Atunci să vă întreb altceva. Cum v-aţi întâlnit cu Şerban Foarţă?

– Asta-i altceva.

– Pentru că amândoi aveţi ce aveţi cu cuvântul…

– Na, jo, vă spun. Când Foarță a devenit director de teatru am spus: „Vai de mine! Teatrul nu e pentru el”. Şi Goethe a fugit după doi ani de la teatru. Nu e pentru el. Dar i-am cunoscut poeziile şi am văzut că omul ăsta ştie, ăsta este un jongleur al cuvântului, un jongleur al limbii, şi nu numai al cuvântului ci al gândului. Am văzut că este un poet deosebit. Şi i-am citit o poezie, „Balada baionetei de la Bayonne”. Prima baionetă s-a făcut în oraşul Bayonne din sudul Franţei, de aceea se numeşte baionetă. Era o poezie extraordinară, dar intraductibilă, şi asta m-a incitat. Am şi scris ca motto: „Poezia intraductibilă provoacă”. M-a provocat şi am tradus poezia, şi de atunci a început. Deci poezia era bună, cu multă fantezie şi cu o mare etalare de cunoştinţe, de cultură, de limbă, în mânuirea de limbă, şi am tradus-o bine. Şi de acolo treaba a mers mai departe. Până la urmă m-am trezit cu un volum întreg de poezii ale mele traduse de el în ungurește.

– Pentru că şi dumnealui a avut ambiţia să intre în poezia dumneavoastră care şi ea este intraductibilă.

– Mai puţin ca la el, fiindcă eu nu fac atâtea întorsături de cuvinte, eu caut să fiu simplu şi prin simplitate să mă ridic la înălţime, fiindcă simplitatea nu înseamnă platitudine, trebuie să te ridici la simplul frumos, la frumosul simplu, cum a făcut asta Ady Endre în multe poezii.

– Adică să adaugi multe sensuri în cuvântul acela.

– Multe sensuri şi cu totul deosebite, iar poezia nu numai că dă multe sensuri dar câteodată descoperă în om lucruri ce nu au fost încă formulate. Le face conştiente.

– Iar teatrul? De ce v-a atras teatrul?

– Nu ştiu, dar interesant că Nicolae Ţirioi, poate îţi aduci aminte de el, care mi-a tradus o poezie, adică mai multe, mi-a zis la un moment dat: „Mă, poezia ta are atâta dramatism!” Fără să ştie că eu fac şi teatru. Conciziunea poeziilor este câteodată dramatică, sunt nişte vârfuri de scene dramatice în ea. Dar în piesele mele nu vezi moarte, eu am scris multe piese de teatru pentru copii, și când am fost la Ciarda Roșie, și le jucam cu ei. Sunt oameni care pur şi simplu nu știu că au un gând dramatic, habar n-au. Îţi spun ceva, o dramă mai scurtă despre Kepler am tradus-o în limba română, asta cu româneasca mea, şi i-am dat-o unui scriitor român. Dar acesta nu a înțeles esența celor scrise de mine, limbajul teatral, dar, din fericire, nu a făcut decât să corecteze româna mea. Adică eu ştiu să scriu în limba română dar nu ştiu să scriu româneşte. Pot să spun ce vreau, dar asta nu-i încă literatură. Acelaşi lucru trebuie să-l spui în teatru, mai ales ca să se potrivească lui. Acolo figura îţi dictează ce să faci cu ea. Înţelgeţi? Cine nu respectă acest adevăr,  nu e scriitor de teatru. În proză e altceva, acolo poţi să explici etc. E un mare păcat al directorilor de teatru că nu au stimulat creația dramaturgică locală. Cum se poate ca la Timişoara să existe teatru românesc de mai bine de 60 de ani și să nu se nască aici nicio dramă în limba română? Cum se poate asta? Fiindcă teatrul atunci se naşte când scriitorul poate să trăiască împreună cu teatrul. Când teatrul are nevoie de noi piese, şi scriitorul crează pentru el. În schimb, într-un timp destul de scurt s-au născut o mulţime de piese mai bune, mai slabe prin Teatrul German. Eu am scris, de pildă, mai multe piese pentru copii în trei acte. Să scrii pentru copii nu înseamnă că e ceva copilăresc, e şi multă filozofie acolo. De exemplu în „Fenyparto”, „Păzitorii de lumină” se află filozofie, dar pentru copii. Din păcate dramă mea „Kepler”, nu a fost reprezentată pentru că e greu de reprezentat, nu intru acum în amănunte.

– „Kepler” e, pe undeva, sinteza gândirii dumneavoastră.

– S-ar putea spune. Nu ştiu, ai citit-o?

– Da.

– Ai citit-o în limba română. Mai întâi a apărut în limba română şi abia după zece ani în limba maghiară, fiindcă am participat la un concurs și din 103 concurenţi 3 au primit fonduri. Dar n-am avut nici așa destui bani ca să o publicăm în două limbi și a apărut în românește. Între timp a fost reprezentată la Uniunea Scriitorilor, într-un spectacol-lectură interpretat de actori de la Teatrul Național. E bine și așa

– Ar mai fi multe de povestit. Iată-vă însă și acum la masa de lucru…

– În ultima vreme nu, capul merge dar nu mă pot concentra din cauza că nu sunt odihnit, fiindcă azi noapte am dormit poate trei ore. Am dureri la picioare. Nu sunt odihnit. Deşi capul merge. Domnule eu nu sunt mulţumit cu ceea ce am vorbit aicea.

– Ce a lipsit?

– Nu ştiu încă. Nu m-ai descusut bine despre Pavel, aş mai avea multe, multe de spus. Acum au apărut două volume „Pavel Dan la Blaj”. E altceva. Despre căsătoria lui Pavel Dan aş fi avut de spus… A luat pe Georgina, sora unui coleg de clasă. Socrul său a fost preot la Silvaş, mi se pare, lângă Turda. Am fost şi la nunta lui, împreună cu Hossu Geza. Nu a fost o căsătorie bună. Soţia lui habar n-avea cine este soțul ei. Abia când era la spital și a văzut numele celor care îl vizitau şi-a dat seama. El a şi spus odată că: „Cine dracu m-a pus să mă însor”. Blajul în parte i-a făcut bine, pe de altă parte i-a făcut rău. Socrul său era preot ortodox şi la Blaj trebuia să treacă la catolicism. Pentru Pavel nu era problemă, că nu era un om religios, nu eram religioşi. Îmi era însă tare frică să nu fie cumva acaparat de mişcarea de dreapta, de „Garda de Fier”. I-am şi spus: „Mă, mi-i frică să nu fii cumva acaparat de mişcarea de dreapta, de lozincile mari, cu Căpitanul!” El graseia, nu ca mine, mai mult. „Eu nu scriu ură pentru că eu n-am ură”. N-a fost acaparat de dreapta. Deşi au încercat. Ştii care era lozinca Gărzii în 1938? „Ţine minte trei cuvinte: Garda merge înainte!”. Şi lozinca din 1948? „Camarade nu fii trist, Garda merge înainte în Partidul Comunist!” Asta nu eu am inventat, asta am auzit atuncea. „Ţine minte trei cuvinte: Garda merge înainte!” A şi mers. Au încercat să-l asasineze pe profesorul Ştefănescu Goangă, l-au ucis pe ministrul de externe Gafencu, pe ministrul de interne, Duca, care a fost şi prim ministru. L-au ucis pe Iorga, dar ştii cum? I-au tăiat p… şi i-au băgat-o în gură. Asta era Garda, promova cultul morţii, şi întotdeauna poți acapara mai ușor oamenii pentru o ideologie agresivă decât pentru una care cultivă omenia. De aceea a avut succes și Hitler, cxare susținea „Rasa germană e cea mai bună, überrasse”, o superrasă. „Noi suntem chemaţi ca să ocupăm tot pământul” și țiganii și evrei trebuie exterminați. Dar știi care e hazul? Văd odată doi germani opriți în față la „Piton”, atelierul unui fotograf, unde e acum cofetăria „Violeta”. În vitrină erau fotografiile a doi tineri, fata blondă, frumoasă, cu ochi albaştri, el nu era blond, era cam brunet, dar tot cu ochi albaştri. Se uită cei doi germani și exclamă satisfăcuți: „Echt deutsche Rasee!” Aș, erau elevii mei de la Liceul Israelit.

– Şi în final, pentru că trebuie să încheiem acest interviu, cum vă explicaţi această longevitate a dumneavoastră?

– Eu o am în gene. În familia noastră longevitatea era peste 70 de ani. Şi tata ar fi putut trăi mai mult dacă nu ar fi fumat atât. Dar el, ca ceasornicar lucra aşa şi aici era ţigara. Și aprindea țigară după țigară. Dar ce avere a economisit prin chibrituri, domnule, pentru că n-a folosit decât un singur chibrit într-o zi! Asta i-a scurtat viața cu vreo zece ani.

– Dar ceilalţi membri ai familiei?

– Majoritatea au trăit mult, au trăit până pe la 80 de ani. Sora mea cred că mai trăieşte, e sora mea cea mai mică, la Florida. Adică trăieşte în două locuri, iarna în Florida, şi vara în Troy, în Michigan La 90 de ani a avut primul ei accident de mașină, a intrat unul neatent în mașina ei. Asta longevitate…