Regula lui Tie

Regula lui Tie

Tie, într-o noapte, venise în grabă la Ghiroda, fără știrea lui Peki. Se folosise de motocicleta lui Dimitrie Avrămuț; îl cunoscuse-n  port, la Brăila, care, din iarnă,  se aciuise în acest orășel, fără să știe cineva de ce. Nu puțini, mai ales în partea de jos a târgului, îi căutaseră urma, fără să i-o găsească, pe măsura suspiciunii și a curiozității. Dimitrie Avrămuț  îi fusese prezentat lui Tie  cu ani în urmă, de un alt docher, Mișu Dănănaie, zis Mânjitul. Porecla îi venea dintr-o întâmplare ciudată, pe care, într-un anume fel, și-o asuma. Recunoștea că fusese acolo, însă fără să aibă vreun amestec, doar privise. Uneori recunoștea că în momentul când o văzuse pe femeie atârnând, cu mâna dreaptă rămasă  înțepenită-n aer, ca și cum ar fi căutat  ceva de care să se agațe, să se poată salva, i-ar fi zburat capul de pe umeri marinarului. Tie chiar a avut pornirea să iasă din mulțime și să se ducă direct la bărbatul care acum  fuma  rezemat de stâlpul de care atârna ștreangul, unde își pusese  pe soția infidelă. Marinarul, din când în când, îi ridica rochia până deasupra de genunchi, dezvelindu-i pulpele, sub privirile celor prezenți. Când tăcerea celor care se adunaseră, și erau atât de mulți, predominau femeile,  îl obosea, o prindea din nou cu palmele de mijloc și o răsucea până când ștreangul i se aduna sub bărbie. Atunci rumoarea înfundată a celor  înghesuiți lângă spânzurătoarea improvizată se intensifica, marinarul  îi dădea drumul și corpul femeii se învârtea, rochia albastră, ce se termina la poale cu o dantelă măruntă, albă, se ridica valuri-valuri, dezvelindu-i pe jumătate trupul. Marinarul o însoțea, în același ritm, la doi pași de spânzurătoare, cu o uitătură la fel de răsucită ca și trupul femeii ce  se înșuruba prin aer. Când ștreangul s-a liniștit, soțul încornorat, acum cu spatele la spânzurătoare,  după ce și-a așezat pe creștetul capului șapca de marinar, cu  vocea omului care tocmai se simțea eliberat de o stare devastatoare, aproape șoptit, de parcă s-ar fi adresat numai celor care l-ar fi putut asculta și altfel, adică și cu inima, a spus: ”Nimeni, niciodată, nu o să mă creadă cât de mult am iubit-o…”               

Tie învățase de la Mânjitul trei reguli, fără de care, indiferent unde-ți trăiești viața în lumea largă, nu meriți să vezi împăcat capătul drumului. Prima, să nu îți iei niciodată, chiar dacă lași pe prag degetele de la o mână, cuvântul înapoi. A doua, să nu amesteci copiii în povestea părinților, mai cu seamă a tatălui, iar pe ultima,  care se referea la femeie, o spunea de fiecare dată la fel, neiertător, aspru. ”De la femeia pe care o iubești, zicea,  atâta vreme cât o știi numai a ta să  iei de la ea mai mult decât îți oferă”. Fără să se explice, dar când era întrebat cu insistență,  uneori  ceda, mărturisindu-se,  ca-ntr-un favor: ”În iubire, de iubirea care te zguduie vorbesc, omul există numai cu el. O duce la fel de greu și la bucurie și la tristețe. Dacă ai parte de minunea asta, care, uite, numai de la femeie poate să vină, când  se termină  povestea ar fi bine, însă de unde atâta putere, să nu te mai atingi, cât trăiești, de alta. Că-n veci nu o să mai găsești ce ai avut atunci, cândva … În golul ăsta te scufunzi și de ridici, mereu la fel de singur. Nu țin cu marinarul,  m-am uitat în privirea lui grea, și sunt sigur că  nu apucase să învețe cum să se strige și nici nu fusese în stare să-i întoarcă, femeii infidele, urma… ”