Nu-l știți și, în tot ce urmează, trebuie să mă credeți. Eu am petrecut, într-o dimineață, se năștea o zi toridă, câteva ore cu el. Chiar în curtea sa de pe  strada Bega, din Ghiroda,  așezați pe o bancă din lemn, de unde se putea privi peste  grădini. Nu știu, mi-a scăpat amănuntul, trebuia să-l întreb, dacă nu era chiar ultimul veteran de război din Ghiroda. Aproape, râul care dă și numele străzii sale, curgea neauzit, furișându-se printre zidurile de piatră ridicate tocmai împotriva lui, când ploile îl vor umfla. O femeie, speriată de căldura care se arăta tot mai acaparatoare, uda trotuarul, să mai împrospăteze aerul. Apa, ajunsă pe betonul dogoritor, era absorbită lacom și doar insistența ei făcea să se simtă o pală de răcoare. Curtea veteranului era largă și avea destulă umbră. Pe banca asta lungă din  lemn stătea toată ziua. Taciturn din fire, neavând cu cine dialoga, sigur refăcea drumuri, fapte, întâmplări din care, până la urmă, se construia, de nouă decenii, viața veteranului. Iosif Serpic, pentru cine nu l-a cunoscut, a fost un blajin. El zicea altfel: ”Eu mereu am fost ascultător!” Se pare că o parte din cumsecădenie  a lăsat-o unui nepot, cum, la fel, i-a lăsat și atelierul de tâmplărie. Unde, și asta am omis să-l întreb, poate că mai intra uneori, cât să se caute pe sine, tânăr, vânjos, grăbit, deși nu asta-i era firea, de o comandă a unui client nerăbdător.  Sau poate se mai ducea în atelier atunci când îl chema nepotul, să-i dea un sfat, care, nu știu dacă a reușit, se străduia, când îi îngăduia timpul, să deprindă tâmplăria.            

Ce repede trece timpul! Dar și trecerea asta are, până la urmă, rostul ei, și nu spun asta doar să mă consolez. Uite, în ce mă privește, cu gândurile clare, și timpul  trecut a contribuit, scriu acum, cu plăcere, dar și cu tristețe, despre un om care m-a însoțit, în propria-mi curiozitate, câteva ore. N-am uitat nimic din tot ce ne înconjura și iar îl văd, acum povestind, pe Iosif Serpic, la nouăzeci și trei de ani, încă zdravăn, un om corpolent,  cum, din vreme-n  vreme, tace lung, apoi ridicând capul din pământ, cu aceeași privirea limpede, azurie. Și, în loc de oftat, scoțând un șuierat subțire, pe care-l slobozea întrerupându-l, ca într-un suchiș, parcă. Eu, în timpul ăsta, îl așteptam să se întoarcă la locul în care rămăsese cu povestea. Luam la rând, cu privirea, tot ce mi se părea aparte din curtea lui și mă  bucuram de cântatul unui cocoș pitic, care cânta aproape neîncetat. Cocoșul era atât de prins în întreprinderea sa, că uneori se opintea în ghiare, ridicându-se, cumva, pe vârfuri, de parcă și-ar fi dorit, iarăși, să fie și el în rândul cocoșilor ce străbat făloși curtea, urmați de găinile ce-i știau de jupâni.

(Continuare în numărul următor)