Nu ne cunoaștem. În duminica aceasta, venit la Giarmata Vii, mă întâlnesc cu o femeie care a slugărit, ani destui, în Germania. O văd cum trece pragul, mă măsoară cu discreție, vrea să vadă dacă și cât găsește din ce i se spusese despre mine. Este potrivit de înaltă, împlinită la trup, tunsă scurt și arată destulă timiditate. Și eu o cântăresc din priviri,  neștiind cum ar fi mai bine să decurgă discuția. ”Am emoții, zice chiar înainte de a se așeza în fotoliu. „Dacă nu doriți, nu vă dau numele.” Cu asta o câştig. ”Vă mulțumesc, fiecare îşi ştie problemele” zice înviorată. Din asta deduc că se lăsase convinsă să ne întâlnim la insistenţa unei cunoştinţe comune, tot din Giarmata Vii. Firește, o femeie. 

Ascult și notez: ” Întâi am fost în Germania, în vizită.  Se întâmpla în urmă cu zece ani. Am mers la nişte cunoștințe. Recunosc, am rămas impresionată. Numai că în viaţă nu ai de unde să prevezi cum decurg lucrurile. În ce mă priveşte, s-a întâmplat un fapt la care nici nu mă gândeam. Pierdusem slujba, am căutat alta, nu am găsit, având studii superioare.  Prima experienţă, că acum sunt la a doua, nu a fost plăcută. Însă am închis-o într-un sertar al memoriei, să nu mă marcheze. Să pot pleca din nou, fiind conștientă că nu am o altă soluţie. Am ajuns în sudul Germaniei, nu departe de Stuttgart. Am fost recomandată de familia pe care o vizitasem cu un deceniu în urmă, cunoscuții de care v-am vorbit. Nici ei  nu bănuiau ce este acolo. Știam că merg la o casă. Nu am călătorit cu autocarul, cum este uzanța, ci cu un microbuz, şi pe drum, la un moment dat, s-a mai făcut o pauză. O doamnă, româncă, și ea îngrijea un bătrân, cunoscând bine localitatea, m-a avertizat că nu o să fiu la casă. De aici am dedus că lucrurile nu stau cum păreau. Un lucru bun, mi-a lăsat numărul ei de telefon. 

Am ajuns la șase dimineața. Primul impact a fost când am văzut-o pe  bolnavă, mică, slabă, dar cu o privire luminoasă, plăcută. Atunci am cunoscut-o și pe  femeia pe care o schimbam, tot româncă. Era o familie de trei persoane, tată, mamă și o fiică suferindă. Mă rog, mi se spusese că merg pentru o fată. Știam că are o problemă de sănătate, nu atât de gravă. Nu vorbea, nu mânca singură, nu se îmbrăca, nu se ridica, nu avea nici-o deprindere. Reacționa la familie cu niște gesturi mecanice, scotea câteva sunete. La telefon, erau plecați din România, cu trei decenii și jumătate în urmă, mi s-a zis că este necesar s-o ridic din pat de cinci ori pe zi și să o ajut pe doamna la menaj. Însă trebuia să o ridic nu de cinci ori, ci de cincisprezece ori. Maică-sa nu voia să o curățăm pe pat, o luam în brațe, mă sprijineam de un dulap, și îi făceam igiena, ridicată pe mine”.

Deocamdată, bărbatul, are 83 de ani, tatăl suferindei, nu intră în poveste. El poate fi considerat ba un ciudat, ba cel mai omenos. Când prindea momentul, vorbind românește, invoca întâmplări din viața lor.  Era suficient să audă pașii nevestei sau cum se deschide o ușă și-l lovea muțenia. Avea zile când evada. După aceeași rețetă, pleca la cumpărături. Soția, mai în vârstă cu doi ani decât el, la fiecare ieșire îi măsura, pe minute, lipsa. Mereu trebuia să se justifice de ce a întârziat. Omul mai avea o meteahnă, nu scăpa nici o promoție. Bătrânul punea târguielile într-un frigider la al cărui sertar de sus se ajungea cu o scară. Ceea ce nu înseamnă că micul dejun, prânzul și cina  erau duse în pragul desfătării. Regula care domina era austeritatea.

 Era atât de închisă în ea că numai cu degetele de la propriile mâini se înțelegea.  Dar de fiecare dată îi apărea, altfel ce ar fi putut s-o deruteze în așa hal, unul în plus. Sau în minus. Numai ea știe.