Iremediabil conectat la problemele mărunte ori, dimpotrivă, de anvergură ale cotidianului, Ion Marin Almăjan se numără printre scriitorii care au înțeles foarte repede că lumea se schimbă, că viața și societatea evoluează tot mai rapid, că era informațională nu e nici pe departe un moft de moment și că modificarea formelor și suporturilor de transmitere a mesajelor (sociale, civice, intelectuale, culturale, literare), prin amplificarea cvasiinfinită a ariei lor de adresabilitate, reprezintă un avantaj cu totul aparte, cu un potențial uriaș. Unul care asigură posibilitatea obținerii unui feed-back imediat, superior, mult mai eficient decât acela pe care suportul clasic – tiparul, hârtia/ ziarul, cartea – îl poate oferi. Că internetul nu e o simplă modalitate de a fi ”în pas cu lumea”, ci un vast domeniu de exprimare, de multiplicare infinită a ideilor. Adaptat la noile rigori de comunicare, Ion  Marin Almăjan s-a numărat printre primii scriitori bănățeni care și-au construit și lansat, cu ani buni în urmă, un site și un blog, care și-a deschis pagină personală pe mai toate rețelele de socializare, alegând nu doar să pună la dispoziția publicului informații ”la zi” despre sine și despre cărțile publicate, despre evenimentele din viața personală, lansări de carte, reuniuni academice și/sau cenacliere, evocări amicale însoțite, de regulă, de fotografii ce fixează în memorie respectivele întâmplări, vernisaje de artă plastică, aniversări culturale etc., ci și să se implice activ, cu o remarcabilă vervă, eseistică și polemică, să publice/posteze constant în spațiul virtual, să se exprime, să fie o prezență fermă, să fie o voce, indiferent de subiectul ori subiectele zilei.

   Experimentarea noului tip de a scrie venea după o serie lungă de cărți, începând cu povestirile din cartea de debut, în 1970, Sunt dator cu o durere, și continuând cu Spune-mi, unde duce acest drum? (1972), Neîmpăcaţi în mânie (1974), Sentimentul puterii (1976), Tornada (1980), Întoarcerea spre asfinţituri (1984), În afara gloriei, vol.I, (1994), Vremea hahalerelor (1998), Mătuşa mea Maria Theresia (2003), În afara gloriei, vol I și II, (2006), Ca mierea, ca fierea-cuvântul, (2007), Amintiri despre țărani (2011), România cu pistolul la tâmplă (2013) și Orgoliile Orașului Regal (2018). O operă cuprinzătoare în care proza scurtă și romanul fac o casă bună cu poezia, dar și cu publicistica, incursiunea monografică, pamfletul ori eseistica. În urmă cu patru ani, în 2016, Ion Marin Almăjan a adunat o parte din postările pe pagina sa de facebook într-un volum intitulat simbolic Ochiul neadormit al bufniței. Mai bine de jumătate din carte era consacrată opiniilor și luărilor de poziție exprimate între septembrie 2013 și noiembrie 2016. Dar, firește, lucrurile nu s-au oprit aici. Aproape zi de zi scriitorul a continuat să-și alimenteze ”urmăritorii” cu texte tot mai percutante, mai înrădăcinate în actualitatea imediată, mai persuasive.

   Notele, comentariile, crochiurile, confesiunile, paginile cu alură de reportaj și micro-eseurile consacrate unor personalități ale istoriei, literaturii și culturii bănățene de ieri și de azi – spațiu al propriei desăvârșiri sentimentale și intelectuale – compun un un itinerar tematic esențial: cu ”dragoste și părtinire”, Ion Marin Almăjan consemnează tot ceea ce, subiectiv, constituie un semn emblematic ce imprimă culoare, statornicie și valoare în acest perimetru definitiv al existenței sale: ”pentru că am fost născut în munții săi […] dar și  pentru că știu că în pământul lui mă voi odihni, atunci, când va veni vremea, iubesc Banatul, patria mea mijlocie, după cum iubesc România, patria mea cea mare în deplinătatea ființei ei”. Un itinerar care se derulează nu doar în spațiul rememorărilor legate de ampla sa biografie/bibliografie literară, ci și în acela al pledoariilor susținute cu acribie documentară pentru frumusețea locurilor natale – Banatul montan – cu uriașele lui comori geografice, de la Valea Nerei, sau Cascada Bigăr, la morile de apă de la Răcăjdia. Folclorul literar, cântecele populare, creațiile vestimentare rarisime, monumentele arhitecturale devin astfel importante repere pe care prezența sa pe rețelele de socializare le mediatizază și le pune la dispoziția publicului larg. Departe, însă, de o atitudine exclusiv encomiastică, Ion Marin Almajan își și sancționează din când în când consătenii, cu o intransigență blândă, născută din corectitudinea moștenită de la străbuni: ”reporterul s-a adresat unui bănățean din apropierea rezervației naturale a Domogledului supusă unui jaf bestial, întrebându-l dacă locuitorii ținutului nu ar putea să se preocupe și ei de turism (precum austriecii, n.n) și să-și depășească nevoile prin care trec. Răspunsul omului a fost dat cu o încăpățânare vizibilă. Nu, nu puteau fiindcă erau prea săraci. Și austriecii au fost foarte săraci, a insistat reporterul, dar a fost degeaba. Cu o asemenea mentalitate, nu e de mirare că Banatul a căzut economic, că satele se golesc, îmbătrânesc, unele mor, că, această superbă și bogată regiune, trăiește din amintiri!”…

   Urmând cursul sinuos și imprevizibil al recțiilor subiective la provocările realității, poziționările scriitorului în raport cu evenimentele curente au altitudine, emană dintr-o asumare etică și civică ce presupune nu atât interpretarea acestora, cât un răspuns dat lor într-un mod neechivoc, adesea tranșant, necruțător: ”Brucan merita împușcat pentru ceea ce a făcut în anii 50. Adus la Pro Tv, ca să semene, la indicația noilor stăpâni, sămânța nocivă a real politicului în mințile netede al majorității populației, Brucan a făcut, cred eu, mult rău românilor. Noii proroci, purtând lozinca democrației au provocat haosul, au facilitat măsurile draconice luate de cei care au condus România spulberând industria, însușindu-și pe un leu sau un dolar „averea poporului”, bănci, CAP-uri etc. Am scris mințile netede ale românilor, întrucât cei care ne-am născut sau am crescut în comunism nu cunoșteam alt mod de viață, o altă gândire. Bineînțeles mă refer la masa mare de români, nu la puținii intelectuali care au avut posibilitatea să se documenteze, să cunoască realitatea de dincolo de cortină”. Sau, în alt loc: ”Președintele Camerei Deputaților declară că nu știe când a trecut legea care prevede autonomie largă Ținutului secuiesc. Cum e posibil? A dormit dl Ciolacu, au dormit PSD-iști din această Cameră în care sunt majoritari? Președintele Iohannis îl atacă, și pe bună dreptate, pe dl. Ciolacu, afirmând că au vândut Ardealul ungurilor. Ba chiar îl întreabă cu cât a fost plătit de dl. Orban, aprigul maghiar care conduce Ungaria? Îmi vine să-mi scuip în sân și să zic: piei Satana! Căci numai dracu a putut să le ia mințile celor care au votat această lege. Sperăm că ea nu va fi promulgată. Cât îi privește pe cei care au votat-o și-au mâncat omenia și și-au feștelit obrazul. Gata! Chiar și cu mască, tot gata strig”.

   În mod firesc, fără a fi ”livrate” altfel decât ca reacții la cotidianul imediat, în multe postări ochiul prozatorului consemnează cu finețe momente surprinzătoare ce pot figura oricând ca mici bijuterii literare in nuce: ”Voi mai auziți mierlele cântând? Eu nu. Deși în fiecare primăvară nu mă saturam să le ascult trilurile minunate. Acum e tăcere. Până și ciorile care, în fiecare seară. întorcându-se de la groapa de gunoii, făceau o escală pe acoperișurile clătirilor din jur, tac. Probabil că noua urare a crainicilor, redactorilor de la radio și televiziuni: să aveți liniște, a ajuns și la înțelegerea păsărilor. Că și ele sunt creații ale Domnului”. Sau, într-o postare mai recentă: ”E Duminică. M-am obișnuit să mă duc la Sfânta Slujbă ținută în Biserica cu hramul Adormirii Maicii Domnului din Piața Bisericii, fiind și enoriașul plătitor al acestei biserici. De când cu corona virusul am trecut, în scurtele și zilnicile mele plimbări, doar prin fața bisericii, închinându-mă. Azi am găsit o portiță deschisă care duce la casele parohiale și nefiind nimeni prin preajmă, m-am strecurat în spatele lăcașului, de fapt în față, acolo unde-i Altarul. M-am rezemat de perete, ascultând slujirea preoților. Mă acoperise un văl de tihnă și de liniște sufletească. Dar, din păcate nu a durat mult. A apărut crâsnicul și m-a alungat cu argumentul că nu am voie și că amenda o vor plăti ei, slujitorii bisericii. Repet, eram singur, poate cu Dumnezeu aproape. Am plecat umilit. Se cânta, cândva, demult, un cântec: Tristă duminică a zilelor mele…”

   Toate aceste postări au, la un loc, alura unui jurnal deopotrivă intim, sentimental și intelectual, în care contează mai puțin respectarea unei ordini rigide a ideilor, cât diversitatea subiectelor și temelor, exprimarea unei atitudini civice, situarea fără echivoc a scriitorului și raportarea lui directă, imediată, la temele și dilemele lumii de azi. O exprimare viguroasă, uneori repezită, tăioasă, alteori pătrunsă de o generoasă tandrețe, de la altitudinea unei vârste și a unei experiențe existențiale și literare ale unui autor care, iată, a ajuns la o vârstă solară incredibilă. Sunt pagini despre farmecul trăirii neobosite în realitatea existenței.

   La mulți ani, cu sănătate, Maestre!