A trecut ceva vreme de când mi-a povestit, dar nu-mi iese din minte scena pe care a descris-o acaparat de-un calm desăvârșit. Acum cred că starea aia de liniște care-l domina îi venea din detașarea, dobândită-n câteva decenii, de  întâmplarea asta. Stăteam așezați în curte casei, pe banca din lemn, lungă, lipită de zidul casei, ferită de umbra unui măr de soarele de amiază din luna lui cuptor. Înalt, bine legat, chiar dacă trecuse de nouăzeci de ani, se uita des într-un punct fix. Când nu se împăca cu o imagine, pe care o revedea după atâta vreme, s-au auzea un glas de care nu se despărțise, se mișca abia perceptibil ca și cum ceva în el nu-și găsea locul. Atunci, fără să slăbească din uitătură punctul fix, ofta, dar într-un fel aparte, scotea un șuierat subțire, pe care, din loc în loc, îl întrerupea. De parcă-și înnoda oftatul pe o sfoară lungă și nevăzută. Până ajungea în lagărul de unde fusese, peste așteptarea oricui, eliberat.

Îl ajutase o femeie, doctoriță în lagăr, care sigur se îndrăgostise de bărbatul domol,înalt, legat, blond și cu privire azurie, ca mai orice slovac, Și el, dar când l-am întrebat a ocolit răspunsul, sigur o privise cu inima toată. Atunci de ce sustrăgea zilnic de la bucătărie o conservă, un  pește congelat, o bucată de brânză, ce putea ascunde-n buzunar, și-i dădea tinerei ofițerese, medic în lagăr, când venea la amiază să își ridice rația de pâine. Femeia asta, sigur voia să știe un amănunt din viața încarceratului, i-a zis, învăluindu-l cu privirea, o să pleci acasă, Iosif, la nevastă și copii, și el, atât de tănăr, ca și femeia, sincer, i-a spus că el nu este căsătorit. Poate atunci femeia a fost dominată de un vis, niciodată adevărat, și să-i arate cât îl prețuiește a riscat ca nimeni altul de pe pământ. Curând, din lagăr erau trimiși acasă prizonierii măcinați de suferințe incurabile, să nu moară acolo și să bulverseze statistica. Doctorița, cu care se vedea zilnic la ghișeul de la bucătărie, de unde ea își lua rația de pâine, l-a trecut și pe el pe listă. Când m-am pus la rând, eu, față de ceilalți, așa, chinuit de lagăr, eram cât un urs, unii aveau mijlocul, atât erau de distruși, cât piciorul meu… Eram sigur că mă respinge, dar când m-au strigat, erau cinci ofițeri așezați la o masă, cu niște documente în față, ea s-a așezat peste masă, în fața unuia, care sigur era șef acolo. Nu știu ce i-a spus, eu am trecut, că nu m-a mai întrebat nimeni nimic…

De atunci nu am mai văzut-o! Nici n-am apucat măcar să-i mulțumesc. O fi făcut-o Dumnezeu! Prizonierul care a trăit cea mai pașnică evadare de pe pământ se  numea Iosif Serpic și a trăit, într-o cumsecădenie  de care și acum se mai știe, pe strada Bega, la numărul opt, din Ghiroda!