Pe undeva prin Calea Șagului, pe unde scriitorul Aurel Turcuș își purta des pașii, este o stradă „ Intrarea Aurel Turcuș”. Prin 1985, prozatorul, mereu cu suflet de copil, publica la Editura Facla, un volum „Intrarea în poveste”. Chiar dacăpoetul A.Turcuș spunea despre sine:„prin vămile dintre clipe,/ străin în patria timpului,/ îmi port identitatea/ ca pe-un pleonasm/ fără nume”,să intrăm totuși, preț de un remember drag, în „povestea” cu numele Aurel Turcuș.
Ca un Creangă șugubăț, cu noblețea modestiei (într-un interviu online, de ziua lui, prin 2004), se autocaracteriza concis: „Cred că sunt o persoană cu o leacă de har scriitoricesc și de cercetător literar, cu o leacă de cultură și, zic eu, un harnic muncitor pe ogorul ăsta al spiritualității.” Și într-adevăr, fost un perseverent și meticulos scormonitor în istoria culturală..
Când am aflat (târziu), că Aurel Turcuș nu mai este printre noi – a plecat spre Muntele Athos prin alte vămi decât cele lumești – n-am înțeles ironia sorții: nu prietenii, ci eu eram cea care zăceam cu sabia lui Damocles deasupra capului, după un neoplasm apărut aiurea, precum omul negru din jocurile copilăriei. La galeriile Pro Armia la Casa Armatei era o acțiune de comemorare. Proiecțiile video – singurele autentică evocare – te răvășeau, erau înregistrări de la diverse lansări la care a vorbit Turcuș. Îl simțeam vioi alături și (cum nu am știut la timp, ca să fiu la înmormântare) parcă îl așteptam să apară a live în sală. Când nu ai ultima imagine a unui prieten apropiat pe catafalc, nu realizezi că nu mai e în lumea ta cotidiană, rămâi prizonierul fericit al ultimelor imagini vii și poți crede că e doar pe undeva aproape, cum a fost atâta timp și nu-l poți contacta, chiar îl teleportezi prieten virtual pe Facebook.
La ceas de remember, nu aș fi avut să spun ceva impresionant, nu avusesem privilegiul să fiu colegă cu el de facultate ori de redacție, la edituri ori la reviste. Și totuși… mă simțisem prietenă apropiată de el, pentru că Turcuș, spirit blând, avea un mărinimos simț al prieteniei, chiar cu ființe mai aricioase. Cu bonomia sa, tonul calm, calitatea de a asculta pe celălalt și a-l înțelege, spirit pacifist,îmi părea emblemă pentru prietenia necondiționată, nu contrazicea și nu intra în polemici războinice cu nimeni.
&
L-am cunoscut mai întâi ca dăruit promotor al culturii și istoriei bănățene și chiar dincolo de frontierele sale, ca jurnalist în presa culturală. Cum avea încredere în scrisul meu, mă invita să colaborez cu articole la revista „Coloana Infinitului” unde era redactor cu autoritate, și astfel am cunoscut fanii brâncușieni din Societatea „Constantin Brâncuși”. Îmi sugera să particip la „Festivalul de poezie religioasă”, unde era în juriu și organizator, dar convingerile lui mă timorau: mi-era teamă că poezia mea, cu atâtea dileme, îndoieli și necredințe ar fi sunat ca o poezie falsă în sanctuarul credinței sale. Fusese în trio, cu Marcel Turcu (poetul la diferență grafică de un ș la nume, bun de încurcat pentru ageamii) și cu Aurel Gh. Ardeleanu la Muntele Athos (nu să scape, pe moment, sigur de femei!), în pelerinaj pentru sufletul de artiști neliniștiți (deși atât de diferiți ca structură creatoare). Poate ca o presimțire, din nevoia de mărturisire înainte de marea plecare …
M-a invitat cu lucrare la un simpozion „Oameni de seamă ale Banatului” (organizat cu Tiberiu Ciobanu, la Universitatea „Ioan Slavici”), m-a bucurat, că am avut ocazia să-l prezint pe universitarul lingvist Vasile Țâra – atunci director BCUT – personalitate cu o biografie incandescentă în universul cărților.
Toate aceste acțiuni au continuat, cu un gând în bernă, pentru unul dintre patronii spirituali.
Activitatea ca muzeograf – timp de şapte ani a condus secţia de etnografie a Muzeului Banatului din Timişoara, l-a format ca cercetător al culturii populare,i-a ascuțit spiritul explorator în cele mai obscure ziare, cu dăruire, implicare, teribil de conștiincios și meticulos, ca un bijutier în filigran, un istoric literar cu acribia unui arhivar pasionat, cu răbdare și putere de muncă exemplare, cu spirit de sacrificiu din timpul și sănătatea sa – cum nu se va mai întâlni în grăbitul, superficialul și mercantilul fief al societății actuale.
Era din Bihor, dar făcuse liceul la Arad, Facultatea de Filologie la Timișoara, așa că ar fi trebuit firesc să fie un fiu adoptiv al locului. Pasiunea de a promova valorile locale, de acum și de altădată,era dintr-un devotament pentru locul de adopție, mai ceva ca un bănățean get beget (fălos de locul de naștere și de chiverniseală). Își neglijase creația proprie, poezia și proza, pentru activitatea de istoric literar, salvarea personalităților Banatului din praful arhivelor uitate (monografii Ioachim Miloia, Aurel Cosma etc.)
Chiar dacă a avut acest „ mic defect”, că nu era… bănățean, Aurel Turcuș, ca pasionat cercetător al culturii populare, s-a avântat cu elan pe teritoriul literaturii în grai bănățean, fără complexe stânjenitoare. S-a alăturat cercetătorilor dăruiți temei: C. Ungureanu, Gh. Petrut, I. V. Boldureanu. În 2009, alcătuiește o antologie, „Poezie în grai bănăţean”, cea mai amplă antologie de poezie până atunci, o culegere masivă de 700 pagini, structurată în două volume, primul cuprinzând poeţi din Banatul României şi al doilea – poeţi din Banatul Serbiei, fiecare cu notă biobibliografică, şi în final cu un glosar de termeni dialectali. În prefaţă autorul aminteşte volumele importante care l-au precedat şi care i-au fost de ajutor, precizându-le rolul în configurarea fenomenului dialectal. Referindu-se la antologia lui G. Ţepelea „Ano, Ano, Logojano” din 1974, reia ca punct de reper „Introducerea”, dorindu-se un continuator al dezideratelor exprimate acolo: „să se scoată în relief contribuţia specifică a Banatului, la spiritualitatea românească.“ Era un proiect de panoramare cantitativă a fenomenului. Cornel Ungureanu şi I. V. Boldureanu au demarat apoi un proiect de editare a unei antologii a literaturii bănăţene, care să cuprindă ilustrarea tuturor genurilor, cu studii critice, într-o selecţie calitativă.
Cu generozitatea și modestia-i caracteristică, răspunzând criticilor și salutând noi inițitive, recunoaște că n-a intenționat o selecție critică, ci a fost o editare cantitativă, cu valoarea ei în istoria literară, ca material ilustrativ pentru fenomen în evoluția sa
Familiarizată cu aceste informații, cum primisem o antologie „Când urducaţî drâmbon în bucfarie: o panoramă a poeziei în grai bănăţean din Voivodina” (ediţie îngrijită de Ionel Stoiţ şi Vasile Barbu, Uzdin, 2006), cu un titlu bun de spart pereții cu capul, pentru o „vinitură” ca mine, am apelat la Turcuș (sigură că nu mă va umili pentru neștiința mea), cu relațiile și cunoștințele sale, să-mi descifreze rebusul lingvistic.
&
Ne întâlneam deseori în mașina care trecea pe la Universitate și BCUT, spre Calea Șagului, unde locuia și el, când se-ntorcea uneori de la redacția „Eurostampa”, cu care lucra, unde avea mereu ceva la tipărit. Ne mai opream, când era timp de zăbavă, la o bere neagră în Piața Doina și atunci mai puneam ceva din țârișoara asta la cale, pe calea noastră de entuziaști utopici.
Voisem într-un an, de ziua lui, să-l sun dis-de-dimineață, să fiu prima în acea zi, dar ezitasem, temătoare, să nu fiu prea matinală. Am aflat că de fapt ziua de lucru începea pentru el la 5 dimineața, ora când deja era în priză, cu rezistențele încinse, chiar și înainte de a se crăpa zorii. „Sunt pasăre de noapte”.
Cum într-o zi mi-a adus niște pagini de manuscris să i le culeg la calculator, am aflat cu stupoare că nu folosea calculatorul, își exploata încăpățânat doar scrisul de mână, comentând ironic că e printre puținii care ar mai alimenta astfel tezaurul de manuscrise. Mi se părea de neconceput cu atâta bibliografie mereu pe masa de lucru, să nu se ajute de calculator, în notițe, conspecte,comentarii, analize și sinteze etc. (La fel de străin de calculator era și Dumitru Vlăduț, alt scormonitor și migălos al arhivelor).
&
Abia apoi i-am descoperit mai profund sensibilitatea poetică, în receptarea critică a poeziei altora și în creația proprie, când ne-am intersectat la cenaclul literar „ Pavel Bellu”, al Casei de Cultură Timișoara, în prezentarea poeziei Marianei Trifa, căreia îi făcusem prefața la volumul „Ochi de pustancă”. Turcuș nu era cu opțiuni elitiste, ci popular și darnic cu toate cunoștințele cu drag de literatură.O cunoscuse din tinerețile studenției, inițiatoare a Cenaclului Facultății de Medicină -embrionul cenaclului „Pavel Bellu”. El îi semnase prefața la volumul de debut „Floarea soarelui”,(2002), versiunea inocenței romantice așa cum o prefigura, când și-o amintea pe studenta de altădată, Mariana Potoceanu, cu versuri „care atrăgeau atenția printr-un romantism temperat, exprimându-și cu discreție trăirile postadolescentine, generatoare de poezie sinceră, infuzată de frăgezime și fragilitate sufletească”.
Poetul Aurel Turcuș a debutat, cum era (permisă) moda timpului, într-o antologie, în 1968, „Efigii”,a Casei de Cultură a Studenţilor și a cenaclului „Excelsior” , cu prefaţă de Nicolae Ciobanu: care scria despre personalitatea cenaclului în diversitate, spirit de echipă și deopotrivă un eclectism de structură, cu personalitatea și talentul propriu, a fi fiecare el însuşi – diversitate în unitate regăsibilă peste ani, în configurația actuală a „cafenelei literare” timișorene, studenții deveniți adulți: Aurel Turcuş alături de Duşan Petrovici, Şerban Foarţă, Traian Dorgoşan, Dragomir Magdin, Ion Velican, Lucian Alexiu, Ana Maria Potoceanu etc.
Debutul editorial a fost cu Umbra râului, poezie, Timişoara, Editura Facla, 1972; au urmat alte cărți, iar postum prietenii i-au editat la editura „Eurostampa”, ca unui prieten de-al casei, o mult meritată și mult întârziată antologie.
În caruselul cuvintelor și înlănțuirea evenimentelor, nu gândise atunci că un alt cenaclu îi va purtanumele, cenaclul „Aurel Turcuș”, inițiat de soția sa, Ana Caia, ori că va publica un volum de versuri, precum „Anacharsis”, 2008, la o editură „Excelsior Art” – nume cu ecou din tinerețe.
Îi citesc autograful și-i revăd chipul, Anacharsis, ca un avatar al poetului, un alter ego căruia uneori i se adresează direct, „O Anacharsis Anacharsis –/ suspinam tulburat–/de unde ai primit/ rănile/ de pe mâinile tale?/De la cei pe care i-am iubit/ mi-a răspuns împăcat”(Rănile).
Personaj central, a devenit un mit poetic care-l reprezintă simbolic, transferă asupra lui tot universul propriu, cu îndoieli și certitudini,cu vise și aspirații, cu victorii și înfrângeri, cu lupte și trădări etc. „Iată, văd/nimbul a tot ce există,/ chiar nimbul umbrei îl văd;/în aureola păsării,/ca într-un leagăn/ văd inima mea înfăşată/ în platoşa rugului.” (Iluminare). Ca înțeleptul jertfit pentru poporul său scit, Aurel Turcuș este cel singur și neînțeles, neprețuit de concitadini, singur în monologul interior, în meditațiile despre viață și moarte.
Ieșirea din poveste este tot într-o zăbovire alături de Aurel Turcuș: „Totuşi, ca-n vis al unui vis strivit,/ Aud cădelniţare de clopot, sub pământ,/ Iar sunetul său dulce miroase a tămâie/ Şi-a ceea ce, de-acum, nici nu mai ştiu ce sunt.”