Psalm

pare

că toate orologiile s-au oprit

şi numai inima ta încă bate

Eliberare

tu auroră care te naşti născându-ne. tu

fluviu fecund fecundat. şi tu inimă

care pe toate le ştii –

                        azi vă unesc într-un gând

ce anevoie se lasă gândit. eliberat de mine însumi

mă închin fiinţei. celui singur care nu

are nevoie de nimic pentru a fi

Ellyon

mai trebuie oare s-o spun? el este

speranţa mândria şi gloria noastră.

iar noi despre el mărturisim

                        cu fiece surâs

cu fiece lacrimă. cu fiece fibră

a trupului nostru. şi acum şi pururi –

fericiţi cei ce văd faţa sa!

Odă

ai vrut să fiu şi iată sunt: oglinda vie

a măririi tale. o smulgere din ape

şi pământ. nu pot decât să laud

                        mâna care

m-aşază sus pe înălţimi. şi glasul

care mi-a dat viaţă. şi viaţa

fără de mormânt.

Sunt

sunt viul cuvânt ce-n clipe de graţie

se dăruie lumii. nu pot să măsor

câtă dragoste-ncape

                        în mine. cât adevăr.

ştiu însă că lucrurile au nevoie de verb.

căci numai prin scriere ele pot să existe

şi doar prin rostire îşi au viaţa lor

Meditaţie

din plânsul copilului ce vine pe lume

din ţipătul său înţeleg: că el simte resimte

o pierdere gravă. a paradisului chiar.

                        dar mâinile blânde

îl înfăşoară în scutece. îl răsfaţă mereu.

şi el uită de unde vine unde se duce. întru amintire

mă rog să-l ajute poemul acesta şi Dumnezeu

Întruchipare a începutului

divin e doar ochiul cel atotvăzător. eu nu

am nevoie de lentile ce-apropie

ori depărtează realitatea.

                        eternul mi se descoperă

într-un şir de vedenii. şi pururi voi fi

cel care sunt. fără nume nici chip –

întruchipare a începutului

Criptograma

în puţinele clipe ce ne-au fost acordate

încercăm să vorbim despre viaţă. să descifrăm

criptograma ei. în vreme ce ea

                        trece pe lângă noi

se înalţă surâzătoare în al nouălea cer

şi de acolo de sus ne priveşte

detaşată eternă şi mai misterioasă

Închinare

închis în mine ca-ntr-o cetate. mă bucură doar

libertatea privirii. o, măreţia vederii!

o, vederea măreţiei!

                        trebuie să recunosc

prezenţa ta acolo sus foarte sus

deasupra celor ce nu se văd încă.

şi mă închin cu toate ale mele

Poem

nimic nu a fost în zadar. viaţa

care se luptă spre a rămâne în viaţă

mai vie îmi pare acum când sfârşeşte

                        truda sa pe pământ.

dăinuie pururi tot ce obţii prin durere.

valul sărută tălpile celui ce umblă pe mare.

şi greu de stele îl întâmpină cerul.

În sine

o inimă verde: un vis care nu

se mai sfârşeşte. de departe dacă priveşti

aceasta e singura realitate. şi atunci cobori

                                   privitorule

în însuşi obiectul privirilor tale. cine

să te ştie? cine să te vadă? şi cine

dacă nu tu însuţi pe tine?

Zbucium

o linişte încă albastră domneşte

între zori şi amurg. iar noaptea – neliniştea

mea. o, inimă pururi în zbucium!

                        ar fi deajuns

un cuvânt să te mântui. şi preschimbată

să pui iar în mişcare timpul şi spaţiul

acest sânge ce curge în sus spre adevăr