ILUZIE ÎN DOI
ne așezăm pe cîte un țărm
fiecare cu marea proprie
și începem să ne hrănim
cu lumina ce ne pătrunde
gîndurile pînă-n vîrtejul sufletului
soarele se desprinde ca o buburuză
timidă din linia orizontului
și ne poartă iluziile
ca pe o parașută inconturnabilă
în toate direcțiile dar mai
ales spre nord
așteptarea devine tot mai confuză
și mîngîiată de valuri
se dizolvă în cuvinte neauzite
pe care fiecare dintre noi
le adresează celuilalt
după o vreme vine furtuna
și ne-nvălmășește aspirațiile
suprapuse pe sentimente
rătăcindu-ne viața
într-o fărîmă de
eternitate
ABANDONAT DE LUNĂ
ce culoare poate să aibă
această seară întîrziată
în care caut pe cer luna pierdută
după ce am făcut dragoste pe furiș
ea s-a rotunjit în înalt
trimițîndu-mi bezele
pe care eu nu le văd
ce culoare are seara aceasta
ca o pînză de păianjen
din care nu mai pot să ies
parcă aș fi condamnat la moarte
că am făcut dragoste cu luna
și am fost abandonat
IPOSTAZĂ
norul în formă de inimă
îmi picură o lacrimă roșie
tocmai pe cuvîntul ce începuse
chemarea ta în poem
făcînd drumul mai sinuos
și mai îmbrobonat de dor
tu erai ca o umbră mișcată de vînt
și din cînd în cînd ucideai cîte un șarpe
pentru o curea invizibilă
ca o cingătoare de nori desferecată
înainte de ploaie
eu fac din așteptarea ta o scară
pe care să urc un curcubeu
pentru întîrzierea ta nejustificată
la orizontul sărutului cu marea
al pelerinului derutat
de lumină
* * *
cerul s-a înroșit după plecarea ta
se mai auzea scrîșnetul unui timp
strivit sub pașii invizibili
ce desenau durere
în inima mea
a început o ploaie de sînge
să-mi ude umerii pînă la piele
sub o manta de aer
încercam să păstrez mirosul despărțirii
pe care într-o secundă am respirat-o
tîrziu în noapte cînd cerul s-a mai liniștit
am încercat să te caut
pînă cînd te-ai întrupat curcubeu
soarele umbrea deja în suflet
neîncrederea în culori
DRAGOSTEA CA UN PUZZLE
ideea de femeie trecea printre
copaci ca o toamnă bătută de vînt
călare pe un cal alb de cuvinte discrete
înnodînd stele
rătăcite în sensuri
el o iubea dintr-o altă-ntîmplare
ce-o uitase cîndva într-un anotimp
dar purta încă sub gene-năsprite de vreme
dorul ei ca pe o batistă creponată la piept
derula uneori pe-ndelete în șoaptă
umbra năpădită de dor a pașilor ei
și oglinda retrovizoare refuza să-i aducă
în palmă ca pe un fulg de păpădie
chipul ei înmiresmat de rouă
cum o pictase-ntr-un vis de acuarelă
șifonată de plîns
era un plîns obosit fără personalitate
din care izvoare vii se-necau în cascade
și dragostea se-mprăștie ca un puzzle
cu amiezele toate
INFARCT
ploaia mușcă din timp
știrbindu-i cîteva ore
cerul s-a deschis într-un colț al memoriei
din care chipul tău apare ca un curcubeu
după ce norii și-au întins brațele pînă
spre orizont
marea agită vîrstele uitate în calendare
și dăruiește cu parcimonie nisipul
necesar schimbării din clepsidra
umbrei ce ascunde discret toate
păcatele făptuite
cu voie sau fără de voie
ochii mării veghează îmbrățișarea
pescărușilor regăsiți
și numără neobosit stelele căzătoare
ce se afundă tot mai profund
într-o inimă de negăsit
pe ploaia de sînge ce mușcă neîncetat
din timp
MACII
pe calea ferată un lan de maci
își revarsă aproape impertinent
tijele cu petale fragile
ca privirea mea ce se apleacă
să pipăie viața atît de imprevizibilă
abia atingi adierea
petalelor și dintr-o dată simți cum
efemeritatea lor trece prin venele tale
mai repede decît trenul care uită să vină
pentru a încărca în containere
numeroase
părerea de rău ce se împrăștie
într-o mare sîngerie
nevaccinată de vînt
CHIP DE RĂTĂCIRE
cuvinte-fluturi plîng petale
și lasă-n urma lor o dîră
mai albă ca zăpada ninsă-n palmă
cînd muntele se-ascunde-n vale
vîrtej silabele se-nvălmășesc
cînd vîntul le stîrnește jocul
iar eu nătîng asist în taină
și nu mai pot să le opresc
poemul e aproape gata
îmi face semn cu mîna luna
din neatinsa ei lumină
desprind destinul și cununa
iluzii să mă poarte-n amăgire
să-nvăț să iert să fiu să-ngădui
cum un părinte care-și iartă fiul
pierdut în chip de rătăcire
CÂTE UN ZÂMBET
seara se-nghesuie în trecerea clipelor
ca oile nemulse la strungă
eu privesc impasibil crepusculul
nu mă gîndesc la nimic
deși nenumărate gînduri dau năvală
ca într-o pînză de păianjen
din care chiar de-aș vrea
nu pot să mai ies
îmi convine penitența liniștii
aștept simfonia greierilor
și un dirijor invizibil
care să-mi dăruiască vreo zece ani
din copilăria rătăcită fără voia mea
prin restricții de epoci vetuste
să fac din nou fluturii să zboare
mai lent de astă dată decît
anii ce-mi așează în fiecare zi la scară
cîte un zîmbet nostalgic de trecere
TRENUL TIMPULUI
duminică albă de toamnă
cad gîndurile într-o parte
semn că îmbătrînește timpul
cocorii au lăsat umbra verii prin vii
iar mirosul mustului ca o adiere de vînt
desfundă nările
merele neculese dau semne de
oboseală
desprinzîndu-se discret din coroană
construiesc un puzzle de rod
beau cafeaua tăcut întins pe un
balansoar
și ascult cîntecul răcănelului pitit
undeva la rădăcina crizanremelor
încercînd să-mi închipui cu ce viteză
trece zilnic trenul timpului
prin inima mea