Marius Munteanu, 100 de ani de la naştere

Marius Munteanu, 100 de ani de la naştere

Marius Munteanu s-a născut în localitatea Murani, comuna Pişchia, judeţul Timiş, la 21 august 1920, într-o familie de ţărani, din tatăl, George, şi mama, Solomie (născută Bunea), având un frate, Ilie, mai mare cu câţiva ani. În satul natal urmează şcoala primară între anii 1927 – 1931. Din anul 1932, se înscrie la Liceul „Constantin Diaconovici Loga” din Timişoara, în clasa I, dar se va retrage în anii crizei economice şi se va transfera apoi la Şcoala Normală, pe care o termină în anul 1941, dând, concomitent, diferenţele la Liceul „C. D. Loga” şi luându-şi bacalaureatul. În toată această perioadă se bucură de îndrumarea caldă şi apropiată primită din partea consăteanului său, preotul Gheorghe Coman, tatăl poetei Ana Blandiana.

După bacalaureat, Marius Munteanu urmează Academia Teologică Oradea – Timişoara, între anii 1941 – 1945, apoi Facultatea de Ştiinţe Juridice din Cluj (1945 – 1947), de unde este exmatriculat „pe criteriul luptei de clasă”. Se căsătoreşte în anul 1944 cu Eliza Roster, profesoară de biologie, fiica renumitului medic radiolog timişorean Ioan Roster, şi are doi copii: Alin şi Cristiana. Între anii 1947 – 1948 îndeplineşte diferite munci necalificate, iar din 1948 până în 1953 este profesor la Şcoala generală din Rusca Montană, judeţul Caraş-Severin, după care este angajat ca bibliotecar la Institutul Interregional de Perfecţionare a Cadrelor Didactice, perioadă în care urmează şi cursuri de calificare timp de doi ani. După aceasta, este încadrat ca profesor la Şcoala Pedagogică din Timişoara, apoi ca director adjunct la aceeaşi instituţie de învăţământ. În anul 1958 i se desface contractul de muncă şi este eliberat din funcţie, apoi, din 1960, este reîncadrat, dar în învăţământul special, ca profesor defectolog, la Şcoala Profesională Specială, unde funcţionează până în anul 1980, când se pensionează.

După cum rezultă din referinţele biobibliografice, Marius Munteanu debutează în literatură devreme, la numai 16 ani, fiind elev când îşi începe colaborarea la gazeta „Vestul”, în 1936, cu încercări de poezie lirică cultă, devenind apoi o prezenţă notabilă în pagina literară, intitulată „Solii către lumină”, realizată, pe atunci, de tânărul poet bănăţean Petru Sfetca. Între anii 1937 – 1939, împreună cu un grup de elevi, sub îndrumarea unor dascăli inimoşi, dintre care se remarcă Lazăr Anţilă, tipăreşte revista Şcolii Normale, intitulată „Scânteia vieţii”, Ma­rius Munteanu devenind astfel unul dintre numele fruntaşe din presa juvenilă timişoreană, alături de alţi condeieri apropiaţi ca vârstă: Nicolae Ţirioi, Petru Vintilă, Pavel Bellu, Alexandru Jebeleanu, Mircea Şerbănescu, Aurel D. Bugariu.

În anii războiului, Marius Munteanu publică poezii în limbă literară, proză, note, poezii în grai bănăţean, recenzii nesemnate sau semnate doar cu iniţiala M. în publicaţii precum: „Vrerea”, „Vestul”, „Voinţa Banatului”, „Cuvântul satelor”, „Fruncea”. Din anul 1944 devine pentru scurtă vreme redactor-responsabil al gazetei „Vestul”, la care, din 1990, îşi reia activitatea în calitate de redactor-şef.

Editorial, Marius Munteanu debutează târziu, la Editura „Facla” din Timişoara, în anul 1979, cu placheta Parodii, într-o colecţie care mai cuprinde şi alţi cinci autori. Semnificativ este volumul de poezie în grai bănăţean cu titlul Cântări dă noapce bună, tipărit la Editura „Facla”, în 1984, pentru apariţia căruia şi-a asumat răspunderea morală şi politică (pe vremea aceea tipărirea unei asemenea cărţi era un act de curaj!) scriitorul Ion Marin Almăjan, directorul de atunci al editurii. Tipăreşte, apoi, la aceeaşi editură, în anul 1986, volumul de parodii Mimesis.

Cu adevărat relevant pentru întreaga sa creaţie este volumul Poezii (cuprinzând poezii în grai bănăţean şi parodii după poeţi bănăţeni), Editura „Marineasa”, Timişoara, 2003, în Colecţia „Literatură dialectală”, însoţit de un CD cu vocea autorului rostindu-şi versurile, sub îngrijirea a doi profesori universitari şi prieteni ai poetului: Cornel Ungureanu şi Ioan Viorel Boldureanu. Volumul cuprinde două părţi: I. Preadraji icoane dă lumină şi II. Poşmândre după vro câţva poeţ, purtând o dedicaţie ce răstălmăcea o mare durere: „Memoriei lui Alin, copilul meu cel drag”.

După moartea poetului, în acelaşi an (2005), aceiaşi prieteni, universitarii timişoreni Cornel Ungureanu şi Ioan Viorel Boldureanu, îngrijesc volumul Lumea asta nu-i a bună!, Editura „Marineasa”, 2005, cuprinzând poezii în grai scrise după decembrie 1989 şi prezentate în cadrul Cenaclului radiofonic „Gura satului” de la Studioul de Radio Timişoara.

Ceaica Marius, cum îi plăcea să i se spună, a făcut parte din diferite cenacluri timişorene („Ridendo”, „Pavel Bellu”), a publicat în diferite ziare şi reviste („Drapelul roşu”, „Orizont”), creaţia sa în grai bănăţean fiind cuprinsă în diverse antologii şi culegeri (Ano, Ano, Logojano, îngrijită de Gabriel Ţepelea, Editura „Facla”, 1974; Gura satului la Radio Timişoara, vol. I, II, III, Editura „Mirton”, Timişoara, 1993, 1994, 1996; Ştefan Pătruţ, Antologia poeziei în grai bănăţean, Colecţia „Grai bănăţean”, nr. 13, Editura „Dacia Europa Nova”, Lugoj, 1999; Poezia în grai bănăţean, vol. I, ediţie îngrijită de Aurel Turcuş, Editura „Orizonturi Universitare”, Timi­şoara, 2009; Ioan Viorel Boldureanu, Simion Dănilă, Cornel Ungureanu, Antologia literaturii dialectale bănăţene (poezie, proză, teatru) 1891 – 2011, Ed. Universităţii de Vest, Timişoara, 2011; Ioan Viorel Boldureanu, Simion Dănilă, Cornel Ungureanu, Antologia literaturii dialectale bănăţene (poezie, proză, teatru) 1891 – 2017, ediţia a II-a, Ed. Universităţii de Vest, Timişoara, 2017 – ca să le enumerăm pe cele mai importante), iar după anul 1989 a participat cu entuziasm la viaţa politică, publicistică şi literară a Banatului, implicându-se în reeditarea ga­zetei „Vestul”, publicând în periodicul „Foaia bănăţenilor”, dar, mai ales, a contribuit la reînvierea seriei a III-a a emisiunii „Gura satului” de la Studioul de Radio Timişoara, fiind nelipsit cu texte în grai bănăţean. S-a implicat în mod deosebit în activitatea Asociaţiei Scriitorilor în Grai Bănăţean, ca membru şi preşedinte onorific, asigurând prestigiu, echilibru, echidistanţă şi coeziune acestei bresle de condeieri inimoşi de pe tot cuprinsul Banatului istoric. A contribuit material şi spiritual la editarea revistei „Tăt Bănatu-i fruncea”, interesându-se îndeaproape de bunul mers al Asociaţiei.

În semn de apreciere şi recunoaştere, pentru întreaga sa activitate literară a fost distins cu Marele Premiu la Festivalul Naţional de Poezie „Traian lancu”, ediţia a IV-a, Făget, 7-9 mai 2004, fapt care l-a bucurat nespus pe venerabilul patriarh al graiului bănăţean şi i-a onorat pe făgeţeni.

Prin existenţa şi creaţia sa, ceaica Marius Munteanu poate fi considerat un model moral şi estetic, de rezistenţă şi tenacitate, de răbdare şi credinţă în menirea şi destinul intelectualului şi poetului, un vârf al poeziei în grai bănăţean, prin pregnanţa inefabilă a expresivităţii, prin filtrul sufletesc ce strecoară metafizicul şi sublimează lumea sa­tului bănăţean de pustă, cu personajele sale emblematice şi sentimentale, într-un peisaj domestic şi ocrotitor, în care ochii uimiţi ai copilului se umezesc de răcoarea amintirii. El este nu numai un reper al poeziei dialectale bănăţene, ci şi al celei culte, pentru că el este cu adevărat poet, „este unul dintre puţinii scriitori care au autoritatea de a da un impuls nou genului”, după cum afirmă Cornel Ungureanu. Reperul poeziei dialectale bănăţene se aşează ca model al transfigurării artistice a interiorităţii umane într-o eflorescenţă expresivă unică pentru că este, în primul rând, poet, aşa cum îl categoriseşte şi Ion Marin Almăjan: „Spre deosebire de lungul şir al versificatorilor în grai bănăţean, Marius Munteanu este un poet în toată puterea cuvântului […] Cuvântul bătrânesc al graiului bănăţean, pe care astăzi puţini îl mai folosesc, poate chiar puţini sunt cei ce îl pricep, face explozie de sensuri şi culoare sub mâna inspirată a poetului”. Marius Munteanu recuperează prin cuvântul vechi nu numai sonoritate, expresivitate, ci şi multă gingăşie, exuberanţă, copilărie, dar şi seriozitate, aşezându-şi discursul liric într-un miracol de zare, sacrală şi sacerdotală, mântuind, cum ar spune Blaga, o nostalgie uitată (arhaică) a paorelui bănăţean (şi creştin), cea a uimirii în faţa lumii care se naşte odată cu el şi (cu) rostirea sa.

Iată, mai jos, câteva selecțiuni din creația sa:

Câncec dă unu sîngur

Cucurudz muşcat dă brumă,

Calu meu dăspotcovit,

Drumu ăsta unge duşe

Dă pră el ne-am rătăşit,

Dăsplăcită bace ploaia

Calu meu, dă şe ţî’ greu?…

’Neş c-ai duşe-n greabăn norii

Şî pă nori un curcubeu.

Cucurudz ’necat în bură

Calu meu, dă şe ce frânji?

Dacă m-aş uita mai bine

Aş vegea că şî tu plânji…

Haida, hai că-i neagră noapcea

Unge oare ne-om ascunge:

Şine şcie, mai ajiunjem

La sălaşu dă nişiunge…

Buna-bună

M-or trecut prin călindari

Şî ani dulşi şî ani amari,

Unii scurţ cât o clipită,

Alţi lunji, ca-un jap dă pită.

Îs d-atunşea, poace-fi,

Triidzăşpatru, patruştrii,

Şine îi mai poace şci?

Şciu c-o fost dă Sâncilii.

Maica,

Taica, fi-iertaţ,

Pră tălpoane la târnaţ

Stau chiciţ şî îmbrăcaţ

Să să ducă l-a lu Drugă

Ăl cu moara pră ierugă,

La givan.

Doamne, Doamne, şe măi larmă,

Dăjghinatu nu-i ca-n palmă!

Spânzuraţ pră huţuluş,

Io, cu Tie-a lu Cecuş,

Urizam când ne vegeam

Când cu tălpili în şeri,

Când la câne în cineri.

N-audzîi că Maica-bună

Boambănă că nu m-adună

Dă prîn sat.

N-audzîi io nişi pră taica,

Nişi la poartă când clenţaica

Clenţănea, săraca, maica.

– D-az-gimneaţă ce-ai pornit

Ca bitanga! Ţ-am pricit

Să nu treşi la Tie drumu!

Ce topeşci mai rău ca fumu!

Las’ că maica ce ţăsală!

Şî c-un metăr dă dârjală,

Ba mai ia şî neşce bruş,

Drept la noi la huţuluş.

Cum o vege, săre Tie

Prăstă loitră la coşie

Şî mă lasă sîngur, sus.

Dau să săr. Pră giala, uns!

Dacă săr,

Tăt mă sparg şî mă dăşăl!…

Şî, cum vine, Maica-bună

Ţâpă bruşî mişi dîn mână

Şî cu-alaltă dă să ţînă

Ştreangu care mă hâţână.

Io – dau şfung,

Mai s-o do-mpung –

Când în şeri, când în fântână;

Cum să poată Buna-bună

Să mă prindă, să mă ţînă?

Moaie glasu şî mă roagă:

Dă-ce jios, că mi-s beceagă!

(Ba mai scoace dîn peptari,

Dă bomboanţă, un criţari )

Mă socot: aşa-n zburace

Maica-bună nu mă bace

Şî-i mai dau un şfung pră space.

– O’ ieşci surd ?

(Gata, gata s-o îmburd)

Buna-bună, cum o şciu,

Iuce ca arjintu viu,

Mă-ncheţănie dă pumnaş:

Puie-n cine dă potcaş!

Săre bumbu rupt dîn gaică,

Io, turbat ca o suvaică,

Sănătace bună, maică!

Fuga prîntră surupini,

Mă-mburic p-un gard dă spini,

Curişcapu la veşini,

Rup nădrajii-n nişce ruji

Şî, săjeată-mpeliţată,

Numa fuji, şî fuji, şî fuji…

Da-n grăgină la Belei

Văd o scară cu fuşcei,

Proaptă-n cupa dă tulei.

Doamne, cum oi fi ajiuns

Până-n vârv, pră cupă, sus –

N-or credzut la câţ le-am spus!

Şî mă pun p-un băonat

Dă cregeai că-i foc pră sat.

Văd d-asupra şeriu gol

Şî sub mine – vicodol:

Marve, hoare, d-a sucala

Prîn grăgini, d-a rostogoala,

Şî sprâjnice, spăriece,

Uş trâncice dă părece,

Ba mai iesă Cecea Ion

Mânios ca un muron:

– Mă, şe larmă ca-n bătaie

Pîntr-un crâmpat dă potaie!

Ia-mi-ţ dracu târciţa

C-ai picat pră mâna mea!

Înzglemen în vârv dă claie

Sîmt în şioareşi cum mă ploaie…

Dar dăşchige Buna poarta,

Supt opreg ascunge joarda:

– Lasă-l, Ioane, să nu-l spării,

Că iau boata şî ce perii!

Ţuşe-1 maica, cicilac,

Stai aşa că-ţ dau colac!

Ţîn-ce bine dă tulei,

Ţuşe-ţ maica ochii tăi!

Şî să suie Buna-bună

Sus în soare şî m-adună

Ca p-un snop dă aor scump,

Să nu pic, să nu mă rup.

Şî p-al mai dă sus fuşceu

Ea plânjea, plânjeam şî eu…

Hei, d-atunşia Buna-bună

Şî cu Taica-s fum şî humă,

Iară eu, cum mă vegeţ,

După ei, cu paşu creţ,

Cautu-m steaua prin ochieţ.

Primăvara

Or jiucat Ăle Frumoasă

Vineri noapcea pîn grăgini

Ş-or aprins feşcili dă neauă

La şireşi şî la caisîni.

Albi, rotaţ, cu coama spumă

Ca armijii la coşie,

Prunii-n şîr cât ţîne satu

Ceamă fluturii-n gostie.

Leagănă pă apă salca

Chişi dă aor şî dă pliş

Şî albinili, năloagă,

Cară soare-n urginiş.

Imbolgită-n breazdă boamba

Suie şî visadză spicu.

Cocostârşii taie şeriu

Şî îl tocănesc cu cicu.

Adz mă-ntorc dăsculţ prîn iarba

Şe-m scălda copilăria

Ca să văd la cloţă puii

Şî să-i prind cu pălăria…

Tata-moşu

Pitulat după musteţă –

Doauă caiere dă lână,

Ochi dă sfânt, dă scoarţă fruncea

Şî obrazu dă ţărână.

Supt clăbăţu cât porşoru

Şî-n duruţu-i dă gimie

Ne părea că Tata-moşu-i

Picurat dîn veşnişie…

Noi, copiii, năstăviţî –

Volbură în jiuru-i roată,

Întrăbam d-o mers cu ţugu

Ş-o vădzut calea ferată.

Io, copii, ţuşe-vă moşu,

Am mers numa cu coşia…

Dar oi merje-acuş acuşa

Sus pră geal… cu năsălia!…

Îţ aşcern cu romoniţă

Îţ aşcern cu romoniţă

Pîntru talpa ta dă crini,

Dîn otavă-ţ fac cărarea

Dacă vini, să nu ce-nspini,

Pîntru talpa ta dă rouă

Îţ aşcern cilim dă şeară,

Dîn mătasă-ţ fac poceaca

Dacă vini, să nu ce doară,

Îţ aşcern cu caramfile

Şî cu pene dă păuni,

Talpa ta pă flori să calşe

În grăgina cu minuni.

Vină, că-ţ aşcern cu fluturi,

Călăpar şî cârlijiei.

Scutur şeriu-ntrăg dă stele

Cu parfum dîn norii mei!

Dacă vini la miedzu nopţî

Ce aşcept nu fiecum:

Îţ aprind toţ licurişii

Să nu rătăşeşci dîn drum.