Iubirea e ruptă din Rai

Iubirea e ruptă din Rai

Câteodată mintea omului o ia bine pe arătură, când sufletul e copleşit de o sarsana prea mare pentru puterile lui.

Aşa că, iat-o pe Cora întoarsă în timp, revăzându-se stând rigidă pe un fotoliu desfundat, acoperit de o velinţă palidă de boala senectutei. Ghicitoarea zâmbea, căci o mâţă a mieunat prelung şi i-a sărit Corei în braţe, cuibărindu-i-se în poală, uitând timiditatea la piciorul scaunului. Începe a o linge cu dragoste asiduă. Stăpâna zâmbeşte larg, vădit mulţumită.

-Eşti o femeie bună, dacă s-a apropiat Pufi de dumneata. Şi te mai şi linge. De obicei se ascunde sub sofa când primesc străini.

La gândul acesta, Cora rămâne cu zâmbetul fluturat pe faţă şi începe a freca pe cărţile de tarot, îmbinându-le, sau poate dezbinându-le, croind destine din degete, ca pe haine, din foarfecă.

Să vezi şi să nu crezi, se întorceau cărţile una după alta şi spuneau povestea poveştilor. Cine s-o creadă?! Povestea s-o creadă.Cora n-a crezut o boabă. Şi totuşi…

Acum stătea în fotoliul ei comod, adânc, din piele moale, mângâietoare, pentru ea constituind veşnicul generator de abandon liniştit în aşteptarea braţelor destinului.

„Oare ce mi-o mai fi hărăzit, după ce-am trăit atâtea.”?! se întreabă Cora, mai mult retoric, decât cu dorinţă adevărată de a şti. La anii ei, s-a învălit într-o detaşare împăcată cu toţi şi cu toate. Era liniştită şi senină, cu sufletul blând. O mai măcina doar dorul de cel care o părăsise, găsindu-şi locul pe meleaguri de lumină. Singura dorinţă reală era să-i fie permis să plece la el. Să i se aşeze cuminte alături, să-l privească cu toată dragostea ei neţărmurită, aşa cum a făcut şi pe Pământ. Să se simtă iar învăluită de candoarea, de blândeţea lui veselă şi bunătatea care-i strălucea permanent în ochi de cum îi deschidea în fiecare dimineaţă. Să-i mai simtă iubirea care n-a putut fi ucisă nici măcar de atotputernica stăpână a coasei.

Şi-l aducea aminte de parcă era aievea lângă ea, îi auzea vocea şoptindu-i tandreţuri, cum nici un altul n-a ştiut sau n-a putut s-o facă. Zilnic îşi revărsa astfel în suflet amintiri care au rămas înghiocate în ființa ei pentru veşnicie şi se întreba dacă n-ar fi trebuit ca odinioară s-o creadă pe ghicitoarea în cărţi, cea cu pisicile iubăreţe.

A pus să i se tragă fotoliul lângă fereastră. Îi plăcea să stea lângă fereastră. Să vadă lumina şi viaţa de afară. I se părea că poate comunica din priviri, precum surdo-muţii prin semne, cu fiecare fir de iarbă, cu fiecare floricică sălbatică, fie ea cât de năpăstuită şi înghiontită de ura buruienilor şi care abia-şi trăgea  sufletul pe marginea drumului. I se părea că începuse să înţeleagă ciripitul vrăbiilor şi gânguritul guguştiucilor.

Pe vremea când era la ea acasă, iarna hrănea păsările şi câinii vagabonzi de pe stradă. Erau vreo şase. Uneori dispărea câte unul, de tot sau numai pentru o vreme, cine ştie pe unde se aciuise, apărea altul şi tot aşa, „vreme trece, vreme vine”… Le pusese un castronoi lângă poartă şi avea grijă să li-l umple zilnic. Se obişnuiseră cu ea şi nu mai fugeau când se apropia, aşteptând la o distanţă care le oferea totuşi siguranţă, după capul lor câinesc, ca apoi să vină la mâncare, după ce  ea se îndepărta. De la o vreme, le-a pierit frica din privirile care au devenit calde, parcă voiau să mulţumească. Ei nu te bodogăneau şi nu te înjurau ca cerşetorii din faţa bisericii, că nu le-ai dat destul, sau că le-ai dat de mâncare şi nu bani, ca să-şi cumpere alcool ori droguri. Şi mai era ceva în ochii câinilor. Ceva vag, pentru că se temeau să spere, dar era. O undă de implorare pentru a căpăta permisiunea de a se ataşa, de a li se permite să simtă că aparţin şi ei cuiva, cuiva căruia-i pasă.

„Toate creaturile Domnului, care au fost înzestrate, fie şi numai cu un strop de simţire, au nevoie de dragoste. Dintre toate doar omul, câteodată, nu vrea să recunoască, se crede de cremene, taie şi spânzură, loveşte şi decimează până şi-n propriile adâncuri, fără socoteală şi fără suflet. De cele mai multe ori când se trezeşte e cam târziu, clepsidra s-a scurs toată, nimic nu poate fi reversibil, pentru că timpul se amuză cu noi şi ne bate în pumni.

-Sâc şi ciudă! Am trecut şi nu mă mai întorc!”

Cu astfel de gânduri îşi trecea vremea Cora, aşteptând să i se petreacă vremea spre capătul firului, pe care şi-l dorea cât mai aproape. Dar ştia că trebuie să aibă răbdare, să se împlinească datul, să-şi plătească până la capăt dijma, ca mai apoi să poată împărţi liniştită veşnicia cu cel neuitat. Kick. Nick al ei.

Cât despre vrăbii, acestea erau drăgălăşenia întruchipată. Ciuguleau din fârâmiturile de pâine, puse pe pervazul ferestrei, lovind sănătos, ciocănele grăbite pe nicovala răbdătoare. Cu capul în jos şi coada-n sus, aplecate de şale ca nişte babe care nălbesc rufe la râu. Nu se auzea decât tocăitul lor ritmic şi rapid. Când li se umplea guşa, lăsau pe altele în loc şi zburau pe gărduţul din stinghii de lemn, care înconjura minuscula grădiniţă de flori din faţa casei. Se aşezau tacticoase pe vârful ascuţit ca o suliţă a lăteţilor şi începeau o şuetă ciripită, de mai mare dragul. Îşi povesteau cine ştie ce aventuri galante, se mai contraziceau ridicând glasul, se mai dichiseau, cochete, zburlindu-şi penele după ultima modă, cu ciocul ba într-o aripă, ba în alta, dând din coada desfăcută ca la păuni. Păreau un fel de bulgări de pene înfoiate şi mişcătoare, uşor tremurat, ca rochiile de taft ale domnişoarelor de onoare la nuntă. Cora putea să le privească şi să le asculte concertarea gâlcevită, ore în şir. Parcă ştia că trebuie să se antreneze pentru mai târziu, când, rămasă singură, va avea de stat în aşteptare. Va avea doar de stat. Pe vremea aceea şi-ar fi dorit momente de stat, dar nu avea vreme niciodată. Pentru vrăbiuţe fura din timp. Mai fura un pic şi pentru guguştiuci, porumbeii sălbatici, care veneau, tot iarna, tot pentru mâncare, la geamul unei camere care dădea spre grădină. I-a salvat şi pe aceştia de la dispariţie prin inaniţie. Îi mulţumeau stând pe crengile caisului de sub fereasră, gângurindu-şi drăgălăşenii. Adesea îi invidia pentru asta. Tare şi-ar fi dorit şi ea o pereche la fel de tandră ca porumbelul porumbiţei din cais. Pe atunci, încă nu-l întâlnise pe Nick.

Primăvara, după ce au cuibărit, după ce el a îngrijit-o atent şi cu devoţiune pe ea, cât a fost stat să clocească, au scos nişte pui urâţi de golaşi ce erau. O piele zbârcită, de un gri transparent prin care li se vedea scheletul. Au crescut, le-au dat penele şi au învăţat să zboare. Primul zbor a fost pe pervazul Corei. Părinţii, mândri nevoie mare de progeniturile lor, au bătut cu ciocul în geam ca s-o cheme să i-i arate. Stăteau cu capul plecat într-o parte, sticlind din ochişorii ca mărgeaua. Cora a deschis fereastra. N-au zburat.

-Aţi venit să-mi arătaţi ce comori aţi făcut voi? Sunt frumoşi, să-i aduceţi la iarnă să am grijă şi de ei. Ne-am înţeles!? Voi ce mai faceţi? Cum vă simţiţi împovăraţi cu noile responsabilităţi de părinte? După cum văd eu, sunteţi grijulii şi iubitori. Foarte frumos din partea voastră. Înseamnă că aţi înţeles că urmaşii sunt rezultatul iubirii voastre, că fac parte din ea şi din voi. Mi-ar plăcea să constat că şi oamenii sunt la fel şi să nu mai aud de copii părăsiţi sau, şi mai rău, aruncaţi prin locuri pustii, prin canale, fântâni sau câte o nenorocită de privată. Ei zic că-i de vină sărăcia. O fi? Eu simt că mi-aş rupe din inimă, nu numai de la gură, ca să-i hrănesc! Nu-i pot înţelege pe oamenii aceștia. Voi puteţi?

I se pare că dau din cap a negare. Nu, nu pot.

Între timp, puii tremură uşor, de spaima trasă-n primul lor zbor de o jumătate de metru. Clipeau din pleoapele chele, fără gene, într-o dezorientare totală. Nu o cunoşteau pe femeia aceea care le vorbea blând într-o limbă total străină. Dar, de vreme ce părinţii îi răspundeau prin gângurituri molcome, însemna că totul e în regulă, nu trebuie să se teamă.

Cei mari consideră că ar fi nepoliticos să prelungească vizita aceasta de curtoazie şi dau semnalul de plecare. Îi îndeamnă pe cei mici, care cam dau din colţ în colţ, în loc să dea din aripi. Până la urmă, susţinuţi şi încurajaţi de cei adulți, îşi iau inima în dinţi şi zboară. Ajung cu bine pe prima creangă. Părinţii după ei. Privesc înapoi spre Cora.

“Ai văzut?”

-Da, am văzut. Să vă trăiască!

Le face cu mâna şi închide fereastra.

Aici, la azil, nu sunt guguştiuci. Dar îşi găsea ea ocupaţie. Îi plăcea să stea lângă fereastra deschisă. I se părea că e deschiderea spre o lume a ei. O lume de gânduri şi amintiri. De asemenea îi plăcea să citească acolo, simţind aerul ozonat al muntelui, mângâindu-i obrajii şi strecurându-se prin păr, precum odinioară mâinile tandre ale dragului ei Nick. Nick! Ce dor îi era de el! Ca să-şi uite, citea. Încă mai vedea la cei o sută doi ani ai ei. Cam mulţi! De ce i-or fi fost daţi? De ce nu poate omul hotărî când vrea să plece? Ea ar fi plecat împreună cu Nick. Dar acum trebuie să aştepte. Va aştepta, dacă aşa trebuie.

Alteori doar privea pe fereastră la munţii împăduriţi sălbatic, care răsăreau chiar din capătul parcului care înconjura aşezământul. Se mai şi plimba prin acest parc bine îngrijit, cu iarbă verde, de primăvara până toamna, niciodată îngălbenită, întotdeauna tăiată la milimetru, de parcă-ar fi fost covor veritabil de Smirna. Îşi aducea aminte de chinul din fiecare vară cu grădina de acasă. Uda zilnic seara sau dimineaţa, sculată cu noaptea-n cap, pe răcoare, când doar Miko, căţeaua ei cea albă, venea la fereastra camerei, se ridica în două labe, cât mi ţi de lungă, scheuna uşor, ca să se facă remarcată şi saluta de bună dimineaţa, întinzând boticul ei maroniu, ca să fie gratulată cu un pusi prin aer.

Păsările abia făceau ochi în culcuşurile lor pitite printre crengile pomilor. Doi vişini, un măr, un cireş, un păr, un gutui care, primăvara, împrăştiau în jur o feerie de flori albe, puritate întruchipată, care răspândea invariabil dorinţi de iubire şi clocot de sevă purtătoare de ispite şi chemări irezistibile. Îşi scoteau capul de sub aripă îşi începeau concertul matinal pe tonuri incredibile, de neimitat. Mai se aflau şi doi pui de nuc, din care se întreba dacă o s-ajungă să spargă vreun rod cu coaja încă verde, să-şi înnegrească degetele precum în petrecuţii ani ai copilăriei, când se căţăra până în vârful nucului bătrân din curtea bunicilor. Îşi făcea culcuş între două crengi matusalemice, mai groase decât trei braţe de-ale ei şi, stând tolănită, îşi strica pofta de mâncare cu nuci verzi, spre disperarea bunicii, care vedea capătul pământului când fata s-ar fi putut să slăbească cumva, nenorocire mare!, cât îşi hălăduia vacanţele pe la ea. Corei îi venea să inventeze vreo minciunică, cum am putea numi altfel neadevărul?, de dragul bunicii, ca să n-o vadă amărându-se din cauza năstruşniciilor ei. Însă nu avea cum să nege, căci evidenţa sta mărturie pe vârfurile degetelor maronii, colorate de coaja nucilor verzi. Încerca să scape de dovezi cu zeamă de lămâie, frecându-şi cu nădejde buricele degetelor, până mai că nu-şi jupuia pielea, dar coloratura tot nu ieşea de tot. Nu-i rămânea decât să pună capul în jos și să asculte chelfăneala verbală a obiditei femei bătrâne, care se îngrijora degeaba, socotea ea cu minte zburdalnică de copil. În final bolborosea din vârvul buzelor o promisiune de viitor, de care era convinsă că nu se va ţine.

Erau ei mai mulţi veri. Ea era singura fată. Ca vârstă, cam pe la mijloc. Băieţii, ca băieţii, mai făceau tot felul de năsărâmbe, adică năzbâtii, pe limba orăşenească, iar ea le ţinea isonul. Cum era să se arate mai prejos numai fiindcă e fată?! Când putea, le punea capac, ca să demonstreze clar că şi fetele pot. Cel mai mic dintre veri, un vioi neastâmpărat, cu o minte brici, născocea veşnic te miri ce nefăcută. Mânca bătaie de la mama lui de câteva ori pe zi. După ce-şi încasa papara, era invariabil întrebat:

-Valer, mai faci?

Tot invariabil venea răspunsul copilului care privea cu nişte ochi mari şi spăsiţi, de chiar îţi venea să-l crezi. În acel moment puteai s-o faci fără să te păcătuieşti.

-Nu mai fac! Te rog iartă-mă!           

Nu mai făcea. Nu mai făcea aceeaşi boacănă, dar inventa el alta, poate una şi mai abitir.

Odată a scos-o foarte tare din sărite pe mama lui. Cora nu-şi mai aducea aminte cu ce, dar femeia era furioasă ca o hurie. Copilul tocmai muşcase dintr-o chiflă umplută cu gem de caise făcut în casă, caldă, soasă atunci din cuptor. L-a apucat de-o mână şi l-a ridicat deasupra pământului, iar cealaltă palmă zbura pe funduleţul lui, de parcă ar fi cântat la ţambal. Mai mare jalea! Ceilalţi s-au oprit din joc şi din mestecat, stând smirna, ca la comandă. Deodată, Valer se îneacă cu dumicatul lui, care i se opreşte-n gât, se sufocă, se învineţeşte. E lăsat jos, mama înnebuneşte de spaimă şi începe să ţipe scoasă din minți.

-Copilul meu, copilul meu!

Noroc că se afla Baba, străbunica, prin apropiere şi, cu o prezenţă de spirit uluitoare, îl întoarce iute, pe negândite, ca pe o jucărie, cu capul în jos şi-i dă vreo două după ceafă. Ce ţi-e şi cu experienţa! Bine că a avut destulă putere Baba ca să-l ţină! Copilul scuipă dunicatul care alunecase pe uliţa mică, taman pe unde nu trebuie, pe căile respiratorii. Îşi revine, recapătă culoare în obraji. Mama îl ia în braţe, îl sărută, plânge, de parcă nu ea ar fi provocat toată tevatura, în timp ce copilul suspina încă foarte înspăimântat.

-Nu mai fac, iartă-mă! Nu mai fac! Promit!

Toată viaţa lui a fost un răzvrătit. Sau a rămas un răzvrătit?!

Rememorând, Cora se întreba cum pot unii crede că bătaia-i ruptă din rai. Oare nu cumva Valer, dintr-un impuls inconştient de autoapărare, copil fiind, a reacţionat cu spirit de frondă, care, mai apoi, i-a rămas întipărit în subconştient și de aceea a rămas un zurbagiu. Un impulsiv, un gură spartă, cunoscut precum calul breaz?!            

Doamne, cum mai e şi mintea omului! Unde dai şi unde crapă. De la iarba cea prea frumoasă din îngrijita grădină a azilului, la nuci, turturele şi la bietul Valer.

 Fagment revizuit din romanul Viețile sufletului, Editura Eubeea, 2006