În Bagaj de mână cu sau fără izoletă (Editura Eikon, București, 2020), Ion Scorobete scrie o poezie a vremurilor în care trăim. Vremuri întunecate, când suntem supuși unor încercări teribile, nemaiîntâlnite până acum, vremuri în care minciuna și prefăcătoria sunt la rang de lege, iar adevărul tot mai dificil de aflat.

Tocmai de aceea, foamea de adevăr devine din ce în ce mai aprigă, de neostoit („o foame de adevăr îți bagă spiritul la înaintare / ai șansa să te sufoci / când vezi cum colcăie șerpăria minciunii / pe fețele vesele” – 35), cu atât mai mult cu cât informațiile primite de la televiziune ori de pe internet (calculatorul și televizorul sunt doi aliați de nădejde) sunt contradictorii.

Ceea ce este clară însă, de netădăguit, este privarea de libertate, propria casă devenindu-ți temniță („Stai în casă baricadat de strigătul supraveghetorului / Covid 19” – 1), condamnat fără vină, arestat benevol la domiciliu [„picături din arestul benevol / la domiciliu / a douăzecișidoua încercare ține pielea fix / pe vreascurile memoriei / (…) / te vizitează stăpânul depresiei de alaltăieri / cu palmele lui nefamiliarizate îți / ia pulsul” – 22].

Izolarea atrage după sine sentimentul singurătății, cu efecte devastatoare asupra psihicului uman („Caraghioasă singurătatea // șterge uzanțele din agenda / intrată în comă” – 18), iar durerea interioară cauzează și durere fizică („Ai obosit de neplâns cât nimeni n-o mai face / Deși auzi durerea cum picură / se zbate între orbite și lentile / ochiul agresat” – 65).

Picătura chinezească a durerii sporește tensiunea până la limita suportabilității („culegi pata blestemului care s-a prins / în solul bolnav de neliniște / pomul frustrărilor iernii cu dezgheț abrupt de mâluri / sub tălpi / adaugi tensiunii picătură cu picătură / tot ceea ce ai împrăștiat din întâmplare ori împins de alții / în visul negru brodat pe chipul țâșnit din adâncul fără capăt” – 2).

Locul căldurii este luat de frig în plină primăvară, un frig ce îngheață până și sufletul („socotind ideile ratate prin burgul câmpiei vestului / drept serv unui mâine în cumpănă / unui prag care își adaugă mereu câte o linie / când frigul dă buzna / în oase” – 6), cu atât mai mult cu cât a visa devine un păcat capital („te cureți de păcatul de a visa / cu o secundă mai agreabilă de moarte” – 8), ba chiar este interzis și negoțul cu vise („În piața de vise cererea și oferta sunt sub restricție” – 57), însă visele nu pot fi învinse. Ba din contră, cu cât mai feroce sunt alungate, cu atât mai înverșunate se întorc („visele pândesc la colț / pline de sevă / naturale și fierbinți / cum nu te-ai fi așteptat / după atâta răcoare / fără voie” – 57).

De altfel, dorul de a călători nu poate fi încă împlinit, pus în practică, omul trebuind să se mulțumească cu visul, cu gândul, cu amintirea, cu scrisul („sub cheie se află amintirile care se rodesc precum / femeile ieftine / în ungherul agresat de reptila covidului simți cum se adună / în volum / cum se fac pregătirile / se cos propoziție cu propoziție / fragmentele acestei narațiuni / care nu se decide să te privească în ochi” – 40).

Totuși, nădejdea își face loc în această izolare impusă, sparge zidurile și se transformă în îndrăzneală, iar călătoria abia așteaptă să înceapă, bagajele așteptând cu răbdare lângă ușă („în tine se aude Creatorul cum formează în dimensiune proprie / cele mai neînchipuite îndrăzneli” – 64).

Când (auto)ironic, când grav, Ion Scorobete spune lucrurilor pe nume, cititorii regăsindu-se în versurile sale.