Să fi căutat în tot liceul şi n-ai fi putut găsi două surori mai diferite decât Minişencele. Dacă le-ai fi întâlnit separat nici nu ţi-ar fi trecut prin gând că-s de-o mamă şi de-un tată  sau că au crescut, amândouă, în aceleaşi condiţii, hrănite, educate şi dădăcite la fel. La chip şi statură, Nătăşica semăna cu străbunică-sa: bălaie şi cârlionţată, cu o feţişoară angelică, un ten de porţelan şi ochi mari, albaştri, era subţire s-o frângi cu o mână, dulce şi înfiorător de toantă. N-aveai cum s-o treci cu  vederea, căci alăturarea dintre înfăţişarea de zânuţă fragilă, zugrăvită în culori pastelate, şi tembelismul aparte o făcea de neuitat. Era de-o prostie serenă, binevoitoare şi solară, iar imbecilităţile pe care le enunţa pe bandă rulantă (avea o colecţie inepuizabilă de platitudini, asezonată cu perle de cultură gigant, pe care ţi le puteai lesne imagina de mărimea oului de struţ)  te făceau să pricepi, la propriu şi nemijlocit, ce înseamnă să-ţi stea mintea-n loc.  Sentimentele profesorilor – de fapt, ale tuturor adulţilor – faţă de Nataşa Minişan oscilau dramatic între duioşia stârnită atavic de frumuseţea şi gracilitatea ei, neverosimile ambele, şi stupefacţia pe care ţi-o provoacă, întotdeauna, tâmpenia în exces, deloc conştientizată şi etalată cu o suavă naturaleţe. Expresia ei favorită era: “N-am înţeles”, însoţită mereu de întrebarea conexă: “Îmi puteţi explica?”, iar numărul fenomenelor, situaţiilor şi cuvintelor pe care fetişoara nu le pricepea întrecea orice închipuire, nu numai pe cele modeste.

     Soră-sa cu un an mai mare,  Minodora, era altă plămadă. Înaltă, ciolănoasă şi slabă, brunetă pana corbului şi cu ochelari de vedere, intimida prin aspectul cabalino-auster, dar şi prin inteligenţa sclipitoare pe care nu făcea niciun efort s-o ascundă. Pe lângă mintea ascuţită şi cuprinzătoare, natura o înzestrase cu o fantezie vie şi o doză sănătoasă de umor – zi mai degrabă sarcasm – care-i însoţea aproape toate remarcile.  Dacă Nătăşica alesese să se facă educatoare pentru că-i plăceau “copilaşii mici şi vacanţa de vară”, după cum mărturisea uneori cu un zâmbet dezarmant, Minodora decisese să se dedice învăţământului preşcolar “pentru că, dacă e să educi gândirea unui individ, trebuie să-l modelezi încă din primii ani de viaţă, cei mai importanţi, ca să îmbunătăţeşti specia umană”. Credea din tot sufletul în înaltele virtuţi ale răbdării, perseverenţei, strădaniei necurmate şi  în alte asemenea valori care pe soră-sa, preocupată exclusiv de haine, cosmeticale şi romane de dragoste, o lăsau rece.

      Creier de bibilică, Nataşa trăia exclusiv pentru “rochiţele” ei, citea cu nesaţ cărţi stupide, încredinţată că întâmplările de-acolo sunt ” fix ca-n viaţă”,  şi aştepta să termine cât mai repede liceul, să lucreze într-o “grădiiiiniiiţă  drăăăguuuţăăă”, să se mărite  cu Mirel, care o adora încă din primară, şi să facă doi copii, de preferinţă gemeni.

       Pe Minodora o bântuiau alte planuri. După absolvire, avea să dea admitere la facultate. Se visa profesoară de pedagogie, ca diriginta ei, Mia Tomescu, însă viza şi-un doctorat.  Poate, de ce nu, chiar  o carieră academică…

     Până atunci, mai aveau de tras amândouă. Bruneta se pregătea pentru bacalaureat, iar blonda Nătăşica, educatoare practicantă la grupa mijlocie, pentru o iminentă lecţie deschisă. În mod normal, o asemenea  perspectivă ar fi avut de ce să-ţi trimită fiori pe şira spinării. Urmau să fie de faţă  greii liceului, în frunte cu directorul Popeciu, despre a cărui severitate circulau prin şcoală legende transmise din generaţie-n generaţie.  Doar că mezina Minişan nu sesiza deloc gravitatea situaţiei. Ştia doar că trebuie să fie la clasă la ora 9, să predea cum s-o pricepe mai bine şi să ilustreze importanţa elementului-surpriză în lecţiile pentru preşcolari. Nu era mare lucru. Îşi pregătise din timp materialul didactic.  Ceruse de la magazie planşele mari cu animalele domestice  şi confecţionase, cu entuziasm, “perdeluțe delicioase”, cu care să le acopere înainte de a le prezenta copiiilor: “cea roz pentru văcuță, albastră pentru cățel, galbenă pentru gâște”, numărase ea pe degete, încreţind uşor fruntea.

      În dimineaţa  cu pricina, la lecţie, introducerea îi ieşise perfect, iar cei mici fuseseră cuminţi. Absenta – Har Domnului! – Mugurel Alexe, neastâmpăratul şi obraznicul grupei, bolnav de gripă. Ce mai, se brodise perfect şi dacă, pe la început, o traversase, totuşi, ceva ce s-ar fi putut numi emoţie, lucrurile se liniştiseră. Urma momentul dezvelirii planşelor etalate frumos pe şevalete, la perete, fiecare acoperită cu draperia ei: trandafirie, azurie, de culoarea păpădiei…

    – Copiii, voi aţi văăăzuuut vreodaaatăăă o vaaaacăăă?, întrebă ea, lungind vocalele.

    – Nuuuu, veni şi răspunsul corului de fragezi orăşeni neduşi pe la ţară şi nedeprinşi cu dobitoacele din bătătura săteanului.

    – Nuuuu?

   – Nuuuuu!

   – Şi vreeeţi să vedeeeţi?, continuă Nătăşica, aşezată strategic lângă planşa perdeluită-n roz.

   – Daaaaa!

  – Atunci, spuse juna educatoare, descoperind cu un gest teatral prima imagine, uitaţi-văăăă la miiiine!

   La ea s-a uitat, cu ochi mari şi inocenţi, puştimea, ignorând fatal rumegătoarea bălţată care păştea placidă pe pajiştea verde a materialului didactic. Spre Nataşa au privit, străduindu-se să nu pufnească în râs, şi profesorii veniţi în inspecţie. Până şi directorul, alias Babacu’, îndeobşte scorţos şi sobru, s-a văzut nevoit să întoarcă puţin capul, ca să nu observe onor asistenţa că se învineţise  încercând să stăpânească valul de ilaritate stârnit de replica blondei juninci.

      Astăzi, surorile Minișan sunt bătrâne amândouă. Natașa – Lazăr după Mirel al ei, primul prefect post-revoluționar al județului – e prof. univ. dr. la universitatea particulară din oraș. S-a îngrășat până la irecognoscibil și se bucură de viață, sănătoasă-tun și prosperă, deși copii n-a avut.  Bobocii află, din prima zi de facultate, că i se spune Vaca. Fără nicio legătură cu povestea de demult, ci pornind de la observaţia unui student şugubăţ care, după una dintre proverbialele ei replici idioate, spusese: “Bă fraţilor, asta-i aşa de proastă, că te-aştepţi, când deschide gura, să scoată un muget!”.

   Minodora e, în Pătlagele, educatoare pensionară. S-a uscat plătică afumată, e cocârjată la spinare și bolnavă de fiere. Are un fiu, pe Săndel, și doi nepoți. Nici de-ai căuta prin toată comuna, cu tot cu satele aparținătoare, n-ai putea afla doi frați mai deosebiți decât ei. Victor e frumușel cadră și cam  tălâmb. În schimb lui Elefterie, numit astfel din pricina habotniciei onomastice a lui Dorică, parohul local, i-a pus Dumnezeu mâna-n cap. Calcă de pe-acum a savant și-i deștept “ceva de nemaivăzut”. Bunică-sa are planuri serioase cu el. O să-l facă ea om.