-Eram o copilă. Nu împlinisem încă douăzeci şi trei de ani, când mama mea s-a îmbolnăvit. Mai târziu am aflat că şi-a observat întăritura de la sânul drept, într-o zi, la duş. Până atunci n-o băgase de seamă, fiindcă ea era mereu pe grabă. Întotdeauna avea prea mult de lucru. Întotdeauna altceva în cap, ceva ce necesita o rezolvare imediată. Eram noi două, singure. Trebuia să ne descurcăm. Tata ne-a părăsit când eu am fost mică. Bunicii nu mai erau. Se duseseră. S-au topit încet, de necaz, pentru nenorocul fetei lor şi pentru mine, nepoata. Lui Mami a mea nu-i ajungea timpul nici pentru odihnă minimă. Îmi amintesc că într-o duminică după-masă s-a culcat şi, peste patru ore, ea încă dormea. M-am speriat să nu i se fi întâmplat ceva rău şi am început s-o zgândăr. S-a trezit.

-Mami, ţi-e rău? Ce ai păţit?

-Nu am păţit nimic. Lasă-mă să dorm. Sunt obosită.

-Dar, Mami, dormi de patru ore.

-Sunt foarte obosită, nu înțelegi?! Dă-mi pace să dorm, te rog!

Da, era obosită biata mea mamă, care muncea de dimineaţa până târziu în noapte, ca să avem tot ce ne trebuie, iar eu să pot învăţa netulburată. Deabia mult mai târziu am aflat că asemenea oboseală îţi face praf sistemul imunitar. De aici şi până la cancer nu a mai e decât un pas. Poate apărea oricând, mai ales dacă terenul genetic este favorabil. Se pare că la ea au fost amândouă. 

  Când a observat induraţia, s-a dus pe furiş la medic. Nu mi-a spus nimic, ca să nu mă necăjească. Numai că nu putea să-mi ascundă faptul că trebuie să se opereze. Eram eu tânără, dar nu eram proastă. Când mi-a spus că este o operaţie de sân, am priceput pe loc, dar am refuzat să cred. Nu puteam să cred. Am sperat până-n ultima clipă că e altceva. Că e ceva benign. Numai că rezultatul biopsiei nu a vrut să  mă menajeze. Verdictul a fost clar. Neoplasm.

Când a ieşit din sala de operaţii, după ce s-a trezit din anestezia totală, s-a uitat în ochii mei. Cât voi trăi nu voi fi în stare să uit acea privire. Purta în ei întrebarea mută. Într-o fracţiune de secundă am înţeles ce şi cum trebuie să-i răspund. Trebuia s-o mint. Nu-i puteam da eu verdictul de condamnare la moarte. Nu puteam. Nu eram în stare. Nici eu şi nici nimeni altcineva, am hotărât.  Nu-i voi lăsa. Până când va fi să fie momentul, va trăi cu speranţa. Va trăi cu dragostea mea.

-Nu ai cancer. A fost o mastitopatie banală.

-Nu mă minţi! mă roagă.

-Ridică mâna, te rog! Vezi că poţi? Nu ţi-a făcut Halsted. Nu ai cancer.

Halştedul acesta era procedura standard pentru cancerul de sân. Se extrăgeau ganglionii de sub axilă și de pe braț. Ei nu i-au mai făcut, pentru că boala era deja prea înaintată. Nu avea rost să o chinuie în plus. M-a crezut. La chimio terapie a reacţionat dur de tot. Nu a suportat. I-au întrerupt-o. Eu avusesem grijă ca ea habar să n-aibă ce înseamnă acel tratament. Ca să nu facă legătura şi să tragă concluzii. Nu ştiam ce să-i mai fac. Auzisem de la o vecină despre un decoct de aloe. Nu de la farmacie. Preparat în casă. Planta trebuie să aibă exact trei ani, etc. etc. M-am dat peste cap şi am făcut rost de acel cactus. Am preparat leacul. Mami şi-a recăpătat pofta de mâncare, care-i pierise cu totul.  Din cauza chimioterapiei, o ţinuse numai într-o vomă. Binele nu a durat mult. După trei ani, metastazele făceau ravagii. De la spital mi-au dat-o acasă. Mi s-a explicat că răul ajunsese la coloana vertebrală și că peste scurtă vreme nu va mai putea fi mișcată din cauza durerilor insuportabile, în ciuda administrării de morfină.

-Fată dragă, tu eşti singură pe lume? Te văd numai pe tine venind la mama ta? m-a întrebat chirurgul care o operase.

-Da, sunt singură. Soţul tocmai m-a părăsit.

-Îmi pare rău. Dacă vrei să o duci acasă, trebuie să te grăbeşti, fiindcă în curând nu o vom mai putea mişca deloc. Dacă vrei, ţi-o ţin aici până la sfârşit. Dacă o duci acasă şi ai nevoie de ceva, să-mi spui.

-Mulţumesc. O iau acasă. Să fim tot timpul împreună. Să pot fi lângă ea până la sfârşit. Nu pot s-o las aici, printre străini. Știu că ar fi îngrijită, că aţi avea grijă, dar sunt sigură că şi pentru ea este mult mai important să mă simtă tot timpul acolo, aproape, zi și noapte.

Aşa a şi fost. Nu peste mult  i-a fost prinsă coloana în aşa hal, încât nu se mai putea mişca nici un singur blestemat de centimetru. Durerile erau de-a dreptul demenţiale. Unica soluţie, și asta parțială, era morfina. Nu făcusem o injecţie în viaţa mea. Ce mă fac? Am întrebat medicul. Mi-a trimis de câteva ori o asistentă de la spital. Mi-a arătat. Mai întâi am exersat pe o pernă, apoi am experimentat prima injecţie din viaţă pe mama mea dragă. Lacrimile îmi forţau ochii. De frică şi de jale. Dar am strâns din dinţi şi le-am pus stavilă de voinţă şi de dragoste.

„Dacă mă vede plângând, îşi va da seama că ceva nu este în regulă. Că aceste injecţii nu sunt pentru hernia ei de disc”. Ea asta ştia că are, iar eu mă sileam să mint verosimil.

-Nu-i mare lucru, Mami.O banală hernie de disc.

-Cum banală, că eu sunt complet ţeapănă?! Tu nu vezi că sunt paralizată?

-Ştiu că doare al naibii. Acum eşti în plină criză, dar o să treacă. Crede-mă. Am o colegă de clasă a cărei mamă este în Austria. E medic. A vorbit cu ea şi i-a spus de tine. O să-ţi trimită nişte medicamente foarte bune de acolo. O să vezi. O să te faci bine şi o să mergem în vacanţă la mare şi o să înotăm amândouă ca întotdeauna.

Nici eu nu ştiu de unde născoceam asemenea minciuni gogonate. Mama mea mai mă credea, mai nu mă credea. Într-un moment de luciditate, între două porții de morfină, când efectul trecuse, s-a confesat mătuşii mele.

-Tu să ştii că eu nu sunt sigură că nu am cancer. Nu ştiu ce să cred. Ori într-adevăr nu am cancer, ori, dacă am, fata asta a mea ar trebui să se facă artistă. Se poate preface atât de bine. Dacă aş fi pe moarte, sigur ar suferi şi s-ar vedea. Numai cu mare talent şi multă iubire ar putea să aibă puterea să facă ceea ce face şi să nu se vadă. Eu mă vait, iar ea-mi spune bancuri şi râde.

-Nu cred că are ea aşa un mare talent, ca să se prefacă şi să te mintă în asemenea hal, iar tu să nu te prinzi. Chiar nu ai cancer. Scuză-mă, mă trece pipi. Fug la baie, se scuză mătuşa şi iese repede, fiindcă nu-şi mai putea stăpâni plânsul.

Desigur că medicamentele cele miraculoase din Austria nu au mai sosit. Am născocit tot felul de poveşti cu popriri la vamă, că avusese nevoie de ele unul dintre vameşi pentru tatăl lui şi ni le-a confiscat, că ne va aduce altele mama colegei, care urma să facă o vizită în țară precum şi tot felul de alte brașoave, una mai gogonată decât alta. Timpul trecea, iar eu o duceam cu zăhărelul. Nu era foarte greu, fiindcă efectele mormifei erau tot mai accentuate. Nu prea era cu mintea limpede niciodată, deşi îi făceam injecţiile cu porţia. Medicul mi-a făcut o schemă, iar eu mă ţineam cu sfinţenie de ea, fiindcă ştiam că, dacă nu respectam prescripţia, era posibil ca, în timp, efectul să fie tot de mai scurtă durată, chiar să dispară. Şi atunci ce ne făceam?! Ca să prelungesc efectul, mi s-a spus să-i asociez morfina cu încă ceva. Erau fiole mari, gigantice în ochii mei. Trebuiau să fie făcute intramuscular profund. Altă încercare pentru dexteritatea mea de a face pe asistenta medicală. Tremuram toată de emoţii când înfigeam acul în carnea mamei mele. Aveam mare grijă să nu treacă un minut peste termenul de epuizare a efectului, fiincă avea dureri de neînchipuit. Noroc că şcoala mea era aproape. În pauze încălecam bicicleta şi alergam ca o nebună ca să-i fac injecţia. Dacă nu aş fi ajuns la timp ar fi avut dureri înfiorătoare. Fiindcă ştiam că oricum nu e scăpare, că oricum va muri, uneori mă păcătuiam dorind să se termine mai repede. Să n-o mai văd chinuindu-se în aşa hal. Era de-a dreptul sălbatic ceea ce se întâmpla.

-Doamne, dacă tot mi-o iei, ia-o o dată, să nu se mai chinuie atât!

Aşa mă rugam, Ţie, Doamne. Mai ştii?

Dar… a venit şi ziua aceea. A intrat în comă. Vaerele ei gemute au devenit de nesuportat. Semănau a urlet de lup rănit. „Doamne, cât de tare o doare?! Să-i mai fac o morfină.” I-am făcut. Câteva minute de linişte. Doar hârcăitul respiraţiei greoaie, din gât, se mai auzea. Apoi vaietele au început din nou. Mă loveau ca o bardă automată în creierul obosit şi nedormit de nopţi întregi. Era a treia noapte când nu am dormit deloc. Judecata mea nu mai funcţiona. Ştiam un singur lucru. Să n-o mai doară atât de tare. Stăteam îndobitocită la capul ei şi o mângâiam pe frunte.

-O să-ţi fie bine, Mami.

O sărut pe frunte.

-O să vezi.

O mângâi.

-O să-ţi fie bine. Imediat o să-ţi fie bine.

Cred că m-a auzit. Pleoapele i-au tresărit şi, pentru o fracţiune de secundă, am avut impresia că se uită la mine. Din gâtlej i-a ieşit cu greu un sunet hârâit, ca ultim strigăt.

-Iii…a!

„Mia.” Aşa mă dezmierda ea. De la Maria.

-Sunt aici, Mami. Sunt lângă tine.

Încă un vaier prelung. Şi o zbatere smasmodică. Nu mai rezist. Îi mai fac o fiolă de morfină. Apoi încă una. Şi încă una. Habar n-aveam eu că asta însemna o supradoză şi că putea fi letală. Aşa că i-am făcut. Nu suportam să o mai doară. Apoi, brusc s-a calmat. Câteva minute a respirat liniştit. Apoi… apoi… a oftat. Lung… Linişte… Plecase. Mama mea a plecat.

Se spune că sufletul omului iese pe gură. Oftatul ei asta să fi fost? Eu am simţit  pe faţă o undă de mângâiere, ca o pâlpâire tandră. Aşa fusese şi mâna ei, de câte ori mă mângâia cu drag.

Nici nu am putut să plâng. Stăteam lângă ea, pe marginea patului, o ţineam de mână. Nu ştiu cât am stat aşa, nici cum a decurs tot restul. Ce şi cum am făcut. Probabil că venise mătuşa mea şi ne-a găsit. Cert este că nu am stors nici o afurisită de lacrimă. Nici la înmormântare. Înainte de a-i fi coborât sicriul în mormânt, am presărat covor de flori, dar nicio lacrimă. Am rămas îngenuncheată lângă crucea proaspăt înfiptă în ţărâna care, de acum încolo, îmi va adăposti Mama. Nu mă puteam dezlipi de ea. Nu puteam să plec. Pur şi simplu să întorc spatele şi să plec. Nu. Nu puteam. Nu ştiu cât am rămas aşa, ţintuită. Ca de piatră. Nimeni nu a îndrăznit să-mi vorbească. Deabia după ani am realizat că mi-am omorât Mama. I-am făcut o supradoză.

N-am  putut niciodată să mă spovedesc unui preot. Doare aşa de tare. Aşa de tare. Și mă simțeam atât de vinovată. Atât de vinovată.

-Vezi, Doamne ce am făcut?! -Tot ce ai făcut a fost din multă iubire.  Iertată eşti!