Poezia lumii contemporane într-o antologie bilingvă

Poezia lumii de azi, așadar, suferă de carențe nutritive, răcirea, domolirea tonului aducând, invers, calități extrasenzoriale. Zonele fetide ale realului populat cu monștrii de toate calibrele ai postmodernității pun în derivă tocmai vocația universalității. Cel puțin asta pare să fie portanța plonjeurilor tangențiale în imaginarul în care apetitul ditirambic al zeităților lutului, cei având mereu primatul vorbirii (Eugen Coșeriu), nu mai este prea încăpător. La secțiunea Frontierele artelor e din nou specifică, pentru poeții antologați acolo, explozia de nuanțe, stări și ipostaze. Și totuși e o foame de lumină (Laurențiu Ulici) peste tot, hermetismul are tentacule de cheratină, ele se topesc la prea mult soare dar asta nu dăunează întregului fiindcă majoritatea poeților din această secțiune a antologiei știu să evite monotematicul, atitudinile retorice, coloratul violent al melancoliilor. Pentru unii, simbolismul creștin expandează o „imaginație galactică”, dinamica literarității lustruiește fața căsniciei genurilor, domeniilor, stilurilor, reprezentărilor și exprimărilor. Jean-Pierre Siméon (Franța) transformă teatrul fantazărilor („Ah faceți-mi un om/aidoma unui râu”) în teleologal ejaculat precoce în infernul parodierilor, Zhao Si (China) intercalează psihismul („Tu, înlemnit/într-un suspin uriaș”) ca revelator de evenimențial traumatic, dar el nu caută un concept curatorial fiindcă poezia este supusă mereu devierilor receptării iar viața-viață nu este doar un cumul de „texte” ocazionale. Werner Lambersy (Belgia) pare un fel de ideolog inflexibil al poeziei ca viață deconstruită („Cum dansează/ Efemerul/Rătăcitorul ușure”), la Nicole Gdalia (Tunisia/Franța), tipul de maniheism ține de reiterarea până la obsesie a interogației realului (Bariere), la Jean Portante (Luxembourg), observăm o grijă maniacală în disiparea contururilor (Aceia care-așijderi poetului hermetic), numai că, aici, recurența temelor întreține copios gloriola vanității.
Foarte mulți poeți adaugă mereu colecții excentrice, lirismul unor voci, naturi solare, ca și în acest caz pe care-l discutăm aici, marcând intempestivul dezvrăjirii de sine. Asistăm la o distribuire unitară, un dripping firav al indispozițiilor depresive, geniul histrionic al eului standardizându-și opțiunile rămânând să întrețină contexturările empatiei. La Müesser Yeniay (Turcia), un narcisism luciferic anticipează icnetele unei destrucții mecanice („după ce ne-a separat acum/de ce vrea Dumnezeu să ne unească/iar punându-ne focul dorinței/la picioare”), automatismele echivalează cu a baleta într-un aproape insolit romantism vintage. Doar la Dimitris Lyacos (Grecia/Italia), lucrurile acestea sunt departe de adeveririle unui spectacol proiectiv (Poena Damni), la Marco Lucchesi (Brazilia), triada materie-limbaj-spirit funcționează până la inflație, distrugerea intimității arată o altfel de stare a lucrurilor – în sensul liric, desigur, un bazar al memoriei predispune, brutal chiar, la a fi obnubilat prezenteismul (cum îl definea Alan Bloom), mascând energii latente, gata să supureze peste rănile existențialului, iar la Heike Fiedler (Elveția), masca e șubredă, pledoarii encomiastice însoțesc tocmai astfel de pastișări empatice („eu nu-s sârmă ghimpată (…)/eu sfidez pereți și/ziduri.”), aceste contururi apolinice dintr-o materie puternic decantată, o poezie a concretului supurând, așadar, ca și când, ca și cum o viață lipsită de orizont reprezintă anticiparea, pe bune, a identităților ficționale. O nerușinare infantilă caracterizează lirica lui Rajvinder Singh (India) din Migrări, din Între granițe, din Între atunci și acum, în schimb la Erika Dagnino (Italia), spectrul eșecului traversează planul gnostic al acestor poeme (Starea de echilibru, Frigul), blazonarea e niciodată altfel, altcum, decât lucidă, ici-colo anihilări ale așa-ziselor speculații diversive indicând o modă cruntă a poeților trăindu-și vocația doar în ecuații eretice. În cazul lui Zehra Cirak (Germania/Turcia), forțe telurice provoacă dansul materiei („Sarea nu cunoaște mâncăruri naționale/cine cui vrea/să-i presare/granițele-n ochi?”), fecundează muzicalitatea materialității involte, Sebastian Reichmann (România/Franța), exersează un poem al pluralității (Mai bine aș fi descoperit Apollonia în Iliria), ba chiar un spectacol-terapie. La Erkut Tokman (Turcia), topirea poeziei în discontinuități mai poate induce spiritul către o normalitate perfectă („lumea curge și se revarsă”), tot el, cu significans Cafeneaua Muller, se dedică jocului limitelor dar geometria severă a peisajelor agreste face casă bună cu poza flegmatică.
Grandoarea în mizerie e, deja, o cutumă în poezia post-Ginsberg, totul înseamnă mai degrabă eliberare afectivă. Eu și Tu suntem universurile ficționale, noi suntem aceia care încheiem fără ezitare pacte faustice, ne revine receptarea comprehensivă, un soi de travestism la purtător sigilează existențele oricum încorsetate. Destule din texte vădesc gesticulația epică într-o lume celestială. Declinul moral într-o lume a tuturor formelor de delir social, politic, cultural-spiritual, spiritul acid nu poate redeveni ton blazat câtă vreme realități deformate copleșesc mental ființa auctorială, îi dau ghes discursului facil, mimând o narativitate suspectă, cum e situația liricii semnată de Eva-Maria Berg (Germania). Poeții români, de la această secțiune, arată un fel de defazată „sincronizare”, cumva într-o penurie generalizată de poftă de viață, lumea tuturor formelor de declin și a militarismului agresiv nu mai poate nic să aibă rîbdarea privind predarea ștafetei, omul periferiei e omul univeraslității mutilate. Intuiesc, aici, o cheie urmuziană a „rezolvărilor”. Prin urmare, omul nou e unul sperios patologic, are un parcurs lapidar al propriei vieți, nu se mai lasă atras de mirajul timpului istoric, doar umorul absurd ca reutilare creativă a discursului literar mai poate imprima firave efecte, nu neapărat durabile cât „încurajând” la ostracizare. Acesta pare să fie noul crez al liricii lui Dinu Flămând, în care privațiunea sensibilului imprimă un discurs ajustat („lumina continuă să lucreze sub coaja fructelor”), uneori glacial, la Șerban Foarță, asimilarea epistemei întâmplându-se la un mod zgârcit cu putință („sunt lucruri hărăzite grabnicei treceri”), o dezmărginire de afecte și rebarbativă instrumentare a ductului energetic (alegoriile ascund drame, spunea și Strindberg), la Diana Geacăr, capacitatea lirică a eului nu poate fi contestată (Motanul, fluturele și exorcistul, Fără adăpost), senzorial și mai ales reflexiv, el manifestând în vizionarismul său mustos o autonomie totală, iar în poezia Simonei-Grazia Dima omul etern dubitativ, omul situațiilor tragice („Cine în tine vede-n ceață focul/și simte-un iz de fericire?”) inspiră cartea derutantă a vieții.
Să mai notăm, aici, că traducerile din franceză sunt asigurate de Horia Bădescu, Șerban Foarță, Magda Cârneci, Andra Bucșă, Sergiu Vancu, din engleză de Diana Geacăr, Carmen Firan, Marius Surleac, Simona Modreanu, din limba germană de Rodica Dragoste și Cosmin Dragoste, iar Dinu Flămând traduce din portugheză, Constantin Lupeanu din chineză, Eva Georgeta Catrinescu din slovenă, Ioana Ieronim din limba macedoneană și Victor Ivanovici din greacă.
Cartea, în sine, însumează, prin antologare, un discurs decomplexat și dă seamă despre ceea ce se întâmplă, valoric, în interiorul experiențelor lirice ale literaturilor lumii de azi. Iar aceasta nu poate fi altceva decât o mare sărbătoare a literaturii.