ULTIMATUM

Am visat că mi s-a cerut

să încep să scriu ultimul poem.

Speriată, pasărea sufletului

a uitat să mai cuibărească,

în stufărișul fără sfârșit al visării,

tremurând la fiecare pocnitură,

la fiecare fâlfâire a clipei.

Simt cum se împuținează cuvintele,

vinul de leac, pus la păstrare

în butoaiele închise ale eternității,

ca să astâmpere febra poemelor.

Dacă mă va părăsi inspirația,

am hotărât să caut magul,

să mă învețe, în cele din urmă,

cum să devin iarbă.

PULSAȚII

Din inima mea n-a mai rămas decât o cochilie ,

abandonată pe țărmul unei mări care nu mai există.

Mă tot întrebam, de ce oare îți lăsai, întotdeauna,

colacul de salvare la mal, atunci când plonjai

în abisul sufletului meu?

Ți-ai tatuat umbra pe trupul meu naufragiat,

de care epava gândurilor s-a agăţat cu disperare,

nădăjduind să nu eșueze printre dunele clepsidrei.

Dar mereele uitării au fost de nestăvilit

și au scufundat baliza certitudinilor, așa că,

am început să-ți caut ecoul în golul lăsat în urmă,

deși, nici măcar farul abandonat nu-și mai amintește

cântecul de sirenă cu care îmi adormeai rațiunea.

Acum doar tăcerea mai pulsează haotic,

în fluxuri și refluxuri necunoscute,

în timp ce, în inima mea, se mai aud

doar bătăile unei tobe primitive.

ÎNNOPTARE

De când tot sper ca zâmbetul tău

– rugăciune a salciei în singurătatea amurgului,

să apară de dincolo de marginile orizontului,

cu pași șovăitori de neliniști, ca o minune

ce nu mai așteptam să se împlinească.

În ochii tăi voi chema noaptea,

răbdător ca un melc pe prispa unei cochilii de cenușă

și atent ca o santinelă în pichetul gândurilor.

Voi inventaria stelele, renumărate de atâtea ori

și voi inventa altele noi, încă nebotezate,

până când năluca rațiunii se va strecura din mine

și va trece volatila graniță dintre vis și uitare.

Cu pleoapele tale voi închide zăvorul

de la poarta neîncetatelor insomnii

și mă voi cubări în adâncul ființei,

unde umbrele noastre își vor recunoaște

urmele lăsate prin labirintul tăcerilor

– ecouri ale aceleiași inimi.

Și totuși, presimt că n-ai să mai vii, așa că

îți scriu încă o dată numele pe nisipul secundelor

și privesc resemnat cum timpul ți-l șterge

cu lacrima lui insipidă, chiar dacă,

în fiecare val ce moare la țărm

te regăsesc, fie și numai pentru o clipă,

ca o reflexie a unui zbor nocturn,

dansat de un pescăruș singuratic.