Noul volumul de poeme semnat de Viorel Surdoiu, Atractor.Catedrale de vânt (Craiova, Editura AIUS, 2024, 124 p.) reușește, prin simplitate dar și profunzime a explorărilor, să creeze o atmosferă aparent senzorială, amintind de lirica post-existențialistă a unor lirici ai noștri precum Eugen Jebeleanu sau Nichita Stănescu. Dincolo de versurile scurte, de absența oricărei punctuații ce sugerează un flux al gândirii, se poate intui un discurs interiorizat care îmbină luciditatea senzorialului cu reflectarea lumii intimizante, dar și a lumii exterioare propriilor perceperi. De asemenea e de remarcat că întreg volumul beneficiază de creațiile autorului, în sensul unei demonstrații de sinestezie artistică, în care imaginea și cuvântul se pliază armonios, oferind cititorului o experiență estetică destul de complexă. Ilustrațiile nu sunt simple însoțitoare ale poeziei, ci devin o extensie vizuală a universului liric, accentuând teme, emoții și simboluri esențiale din volum. Astfel, Atractor. Catedrale de vânt nu este doar un exercițiu liric dar și un dialog între arte, în care grafica și poezia se completează reciproc și consolidează atmosfera oniric-introspectivă a poemelor.                                                                                                     

Poezia care deschide acest volum, Catedrale de vânt, circumscrie o estetică neo-modernistă, cu trăsături preluate din existențialismul și expresionismul postbelic. Textul acesta poematic se remarcă printr-o concizie sugestivă, folosirea contrastelor și antinomiilor în crearea unor imagini puternice, dar contribuind la transmiterea unor stări de alienare și izolaționism steril. Se explorează tema singurătății ori aceea a absenței într-o lume aparent haotică și indiferentă la idealurile umanității.  Eul liric „vorbește” despre un spațiu vidat de sens după plecarea sa, un univers care pare să fi încetat să mai existe. Acest motiv al lumii care „s-a oprit” sugerează o perspectivă subiectivă asupra realității, unde existența capătă valoare doar prin prezența și percepția aceluiași eul liric. Construcțiile lirice, chiar dacă aparent banale, își pierd din proprietatea obișnuitului cotidian și devin simboluri ale unei lumi în care, spuneam mai sus, domină haosul, anxiosul, prejudecata și nonsensul: „o lume pustie”– simbol al golului interior, al unei realități lipsite de sens; „fără drumuri fără urme de pași”– sugerează dezorientarea, lipsa unui traseu clar în viață; „fără gări și batiste” – evocă despărțirea, dorul și finalitatea. Gările sunt spații simbolice ale trecerii și ale schimbării, iar batista – un simbol clasic al despărțirii. Enumerația „mișcare/ neastâmpăr grabă haos/ indiferență” – reflectă lumea exterioară ca un spațiu impersonal, unde individul se simte pierdut.                                                                                                                 

Astfel, poetul nostru surprinde printr-o aluzie subtilă artificialitatea lumii contemporane, explorând o realitate  golită de autentic, versurile ilustrează o viziune pesimistă asupra lumii moderne, marcată de artificialitate și de pierderea valorilor veritabile. Imaginea „păsărilor de plastic” și a „florilor de plastic” evocă natura falsificată, iar „inimile de plastic” trimit la o umanitate incapabilă de trăiri sincere. Oamenii sunt reduși la starea de simple marionete elastice, prinse într-un mecanism lipsit de sens. Avem de-a face cu o lume distopică, în care autenticitatea este înlocuită cu variante de simulacre. Imaginar grotesc și dezumanizant, o lume cu „oameni elastici trăgând unul de altul”, eul abjură o umanitate lipsită de autonomie, redusă la un joc mecanic al competiției și al supraviețuirii forțate. Printr-un stil minimalist, dar profund expresiv, autorul construiește un tablou critic-sarcastic al societății contemporane, recurgând la constructul unui imaginar în tușe puternice și la o succesiune de simbolici care reflectă o realitate golită de sens: „fără penitență/senin fad/curcubeu pictat pe ochelari/păsări de plastic/flori de plastic/inimi de plastic/oameni elastici trăgând unul de altul/pentru a se arunca înainte cât mai sus.” (pag.15)                                                                                                                                       

Un poem, Acum, este o meditație asupra metamorfozării conflictului, de la războiul clasic, fizic, la unul interior, spiritual. Printr-un imaginar puternic, spuneam, și pe un ton grav, poetul construiește o atmosferă tensionată, în care trecutul istoric și prezentul incert se împletesc în paradox. Poezia explorează ideea unui război transformat, unul care nu mai este convențional, cu arme și prizonieri, ci o luptă intimizantă, cu suport existențial. Istoria și memoria colectivă se pot identifica în evocarea „Căii Eroilor” și a urmelor lăsate de trecerea timpului („tălpile roase”, „roți sau potcoave fără de noroc”) sugerând elongarea trecutului în prezent. Războiul spiritual transcende dincolo de înlocuirea confruntării fizice cu o bătălie interioară, simbolizată de ceață și de lupta „tăcută”, în care rugăciunea devine un marș al unor soldați fără arme. Căutarea adevărului survine în ultima parte a poeziei și îndeamnă la o introspecție profundă, la o reîntoarcere către sine și către esența spirituală („trebuie s-o ștergi la sănătoasa prin tine însuți!…”, citat din „Așa grăit-a Zarathustra, Nietzsche).              

Poemul reflectă și o schimbare de paradigmă: trecutul istoric al războaielor tradiționale lasă loc unui conflict mai subtil, poate mai periculos – cel al pierderii valorilor, al rătăcirii interioare. Lupta nu mai este contra unui inamic vizibil, ci împotriva confuziei, a îndoielii și alienării spirituale. Mesajul final sugerează o întoarcere spre autenticitate și un apel la introspecție: „Se înnoadă tobele ploii cu liniștea șerpuind/ în și-uri prelungi decupate-n oglinzile străzii/pe calea eroilor s-au redeschis răni/războiul e altul/doar pietrele își mai amintesc de tălpile roase/de roți sau potcoave fără de noroc/acum războiul e altul/peste tot/o ceață în care inamicul/nici umbră nu are nici prizonieri nu ia/lupta tăcută în care Tatăl nostru e/un cântec de marș al soldaților fără arme/doar cu speranța în ranița sufletului ca merinde/ „trebuie s-o ștergi la sănătoasa prin tine însuți!…”/în căutarea adevărului/întoarcerea pe munte.” (pag.29). Iar „Întoarcerea pe munte” poate fi o referință la ascensiunea interioară și la regăsirea adevărului într-o lume copleșită de incertitudini.   Atractor explorează teme precum întoarcerea la sine, memoria, destinul și efemeritatea. Eul auctorial construiește, așadar, un peisaj interior complex, în care trecutul, prezentul și viitorul se întrepătrund, iar călătoria devine atât una fizică, cât și spirituală. Instanța lirică sugerează o întoarcere „acasă”, dar aceasta nu este una simplă, ci încărcată de reflecții asupra timpului și a identității egotice. Motivul drumului „pe care nu-l mai făcusem niciodată/dar îl intuiam” amintește de o predestinare sau un traseu interior, recognoscibil, dar niciodată identic. În ce privește metaforele „vrăjitoarelor anotimpuri” și „valurilor necumințite”, același eu scriptor accentuează ideea unui timp capricios, care poate modela imprevizibil existența. Există unele versuri care introduc imagini puternice, aproape de ceremonial ritualic, evocând sacrificiul, tradiția și dualitatea speranță-teamă: „țipetele mieilor cu gurile și dinții împietriți/într-un ultim zâmbet înjunghiat”(pag.31).                                                                                                           

„Firul ce se ascundea în fusul memoriei” este o construcție alegorică și sugerează legătura dintre trecut și prezent, evocând mitul moirelor (țesătoarele destinului din mitologia greacă), iarenumerația „doar eu eneida și catargul” trimite spre epopeea lui Virgiliu, în care călătoria este o căutare identitară și spirituală. „Catargul” evocă suferința și sacrificiul lui Ulise, legat de catarg pentru a rezista ispitei sirenelor, aici asociat poetului care rămâne să reziste pe altarul poeziei, fără a se lăsa alterat de lumea prozaică. Prin aceste ultime trei versuri care se detașează de corpusul poeziei, Viorel Surdoiu sintetizează ideea că în căutarea unui echilibru interior într-o lume instabilă, omul, asemenea unui atractor straniu, își găsește locul nu prin rezistență la haos, ci prin armonizarea cu sine. Este o viziune profundă asupra existenței, care îmbină elemente științifice, filozofice și poetice: „sunt un atractor straniu/care își găsește echilibrul/în toamna târzie”(pag.32). Iar Viziunea lui „N”1 este un text profund simbolic și hermetic, marcat de un stil fragmentar, jocuri fonetice și o densitate semnificativă a imaginilor poetice. Versurile scurte, juxtapuse, creează un efect de discontinuitate, sugerând o gândire poetică non-liniară. Poetul lasă uneori cititorului sarcina de a reconstrui sensurile. Jocurile fonetice și etimologice de genul„înadins / din ins nins”, unde aliterația și anagrama transformă sensul în mod subtil, fac trimitere la ideea de destin voit („înadins”), dar și la o individualitate efemeră („ins nins” – omul ca o ființă trecătoare, asemenea unui fulg de nea). Iată, alt exemplu, versul „Clepsidra se-ntoarse-n decembrie” cum sugerează o întoarcere în timp, poate o revenire ciclică a memoriei, iar expresia „s-a dus pus cu îngerul să cuvânte” poate fi interpretată în cheie mistică și înțeleasă ca un dialog al poetului cu divinul. Seria finală „arar semne / adeseori cântec / și mai ales / poeme” accentuează trecerea de la indicii vagi ai existenței poetice la cântec și, în cele din urmă, la poezie, formă supremă a expresiei artistice. Acest poem, edificat ludic, se plasează într-un registru neo-modernist și post-expresionist, cu influențe din poetica hermetică (asemănătoare cu Nichita Stănescu prin modul de „a sculpta” limbajul poetic). Mesajul este unul al trecerii, al transcenderii umanului ascensional spre divin prin poezie. Ambiguitatea dar și stratificarea semantică invită la multiple interpretări, făcând din acest poem o meditație asupra condiției poetului și a creației.                                                                         

Un poem concis, dar intens, construit pe imagini surprinzătoare și contraste simbolice, Ignis explorează relația dintre lumină și întuneric, naștere și distrugere, ascensiune și decădere. „Izvor/în sus/de lumină/de foc” amintește de o ascensiune spirituală, o flacără primordială care se ridică, poate un simbol al inspirației poetice sau al unei tainice energii cosmice. Tensiunea dintre „izvor” (ceva ce curge, dătător de viață) și „foc” (ceva ce mistuie, dar și purifică) instituie  un joc paradoxal între creație și distrugere. De asemenea, „lumina” se opune „nopții”, dar aceasta din urmă nu este doar întuneric, ci devine „înaltă și lungă”, ceea ce îi conferă o anumită măreție, posibil și o conotație temporală (o noapte infinită, cosmică). „Unde or vrea să ajungă/viermii aprinși de scânteie?” pare o interogație retorică profundă care lasă poemul deschis reflecției șicare amplifică misterul poemului. În vreme ce „Viermii aprinși de scânteie” ar putea fi suflete arse de pasiune sau dorință, dar pot simboliza și fragilitatea umană în fața unor forțe mult mai mari.

Alt poem, „Descântec de firea omului”, este poemul care închide cartea și se încadrează în sfera poeziei reflexive, cu accente mistice, folosind un limbaj simboliza tși arhaic, amintind de incantațiile populare și de descântecele tradiționale românești. Această succesiune rapidă de imagini poetice conferă textului liric un caracter ritualic, sugerând o rostire sacramentală. Repetițiile („unde fui”, „unde sunt”), alternanța timpurilor verbale și enunțurile scurte creează un ritm sacadat, dar intens, sugerând călătoria unui spirit în căutarea esenței sale. Această dinamică a căutării este întărită de versurile interogative și imperative („caut semnul”, „voi cu văz/să recunoașteți”), care implică cititorul într-un act inițiatic. Poemul îmbină elemente cosmice, naturale și religioase într-o viziune unitară asupra existenței: „fulger viu” – simbol al revelației divine, al iluminării bruște; „umbra/lemnul încrustat” – posibilă referire la cruce sau la semnele destinului; „spinul cel însângerat” – aluzie la suferință, poate chiar la patimile lui Hristos; „trei în unu” – o referință clară la Sfânta Treime, fundament al spiritualității creștine; „să vă faceți cruce lină/de din zări spre rădăcină” – metaforă a regăsirii sinelui prin credință și tradiție; „darul dar” și „rodul lui” – ideea de har divin transmis și perpetuat. Toate aceste imagini converg spre ideea redescoperirii firii autentice a omului, în echilibru cu divinitatea și natura, spre transformarea spirituală prin recunoașterea voinței divine și integrarea într-un rost cosmic.                                       

Viorel Surdoiu construiește în Atractor .Catedrale de vânt, un univers poetic tensionat, între abis și înălțare, între fragilitatea umană și aspirația către absolut. Volumul său nu este doar o colecție de poeme, ci un pelerinaj interior, în care cititorul este invitat să descifreze semnele unei lumi aflate la răscruce între material și spiritual. Poemele sale au forța incantațiilor, iar limbajul său, marcat de ritmări sacadate și imagini-simbol, conturează o viziune a omului prins între îndoială și revelație. Fie că vorbește despre izolare, despre teamă, despre cruce sau despre rădăcini, poetul nu cade în disperare, ci își caută punctul de sprijin în credință și în asumarea destinului.                           

Volumul Atractor. Catedrale de vânt reprezintă, în esență, un act de recuperare a sensului umanității într-o lume a vidului, un strigăt către divinitate și o pledoarie pentru regăsirea autenticității. Prin această nouă carte a sa, Viorel Surdoiu demonstrează că poezia nu este doar expresie estetică, ci și un drum inițiatic, formă de salvare interioară a idealităților omului.