Stă pe o bancă la marginea parcului. E o seară de toamnă și copacii au forme ciudate. Pe cerul închis trec nori grăbiți. Îl cuprinde frigul și are senzația că începe să se rotească împreună cu cerul pe care aleargă norii.

În suflet i se strecoară teama că o să se desprindă de bancă și o să zboare cu viteză amețitoare prin văzduh, ca acele obiecte luate pe sus de tornade. Dar n-o să fie așa, fiindcă nu e tornadă. O forță din norii aceia anulează gravitația și îl absoarbe. O să fie un zbor spre nicăieri. Fără întoarcere.

Se prinde cu mâinile amândouă de suportul metalic al băncii și pentru o clipă se simte una cu ea. Pornește vântul. Aerul rece îi pătrunde în plămâni și se dezmeticește. În jur nu e nimeni.

Nu ieșise din casă de mai multe zile, în speranța că o să avanseze romanul lui început de-atâta timp. Printre multele volume de versuri pe care le scrisese. Îl amânase de la un anotimp la altul. Zadarnic. Nu se legase nimic. Se uită la ibricul de cafea în care a rămas doar zațul. Si sticla de whisky e aproape goală.

Dacă s-ar duce acolo, în cămăruța cu ferestrele cât palma, și ea să treacă din nou pe drum, abia mergând prin zăpadă, fiindcă plugul curățase drumul de dimineață, însă ninsese iar, neîntrerupt.  Zăpezile acelea care nu plecau câteva luni, dar nu-ți era frică de ele și nu-ți era frică nici de cer.

Să-mpartă cu ea cana de ceai și pe Esenin, acolo lângă soba veche. Numai că toate astea au rămas într-un alt veac și nu le mai poți găsi rostul. Nici  măcar într-o carte. Cine să mai citească mâine o poveste în care tu erai tânăr și ea frumoasă, iar Esenin murea trist?

Dacă ar reuși să doarmă câteva ore, apoi, dimineața, să meargă din nou în parc, la lumina zilei.  

                                                                   *

Un oraș în care casele sunt vopsite în maro și albastru, iar la ferestre abia pâlpâie ici-colo câte o luminiță.

 Busturi umane supradimensionate, sculptate în piatră, străjuiesc pe trei laturi piața din centrul orașului. E noapte. Niciun bec aprins și nicio stea pe cer.

Singura lumină vine de la brațul imens, robotic, îmbrăcat într-o carcasă argintie cu dungi albastre, răsărit din pavaj.

Ființele de piatră privesc mâna ridicată spre cer, cu degete vii. Degetul arătător și degetul mare, unite ca și cum ar ține un creion invizibil, care desenează pe cerul întunecat câteva petale roz și le unește într-o floare de cais, apoi altă floare, și altă floare, până-ncepe să se lumineze cerul.

Mâna continuă să deseneze și din flori se desprind ramuri maronii, apoi tulpina care coboară și intră pe fereastra deschisă a unui apartament de la etaj.

Statuile privesc fascinate. Mâna le-a spus povestea primăverii, de care abia își mai aduc

aminte. Toate speră că va desena și câteva frunze, dar mâna se oprește.

În acest timp, în apartamentul de la etaj un bărbat scrie la biroul de lângă fereastră. Își privește degetele amorțite. Nu știe de când n-a mai ieșit. Stă acolo indecis între personaje, spații și întâmplări. Timpul nu mai are relevanță de când a devenit imprevizibil. Privește floarea din ghiveciul de lângă el. Are petalele ca niște palete roșii, translucide. Îi lipsesc frunzele. Lipsește verdele.

Deodată o tulpină subțire se strecoară pe fereastră ca un șarpe, trece pe lângă el și își face cuib în podea.  Nimic nu-l mai miră. Se ridică de la birou și urmărește tulpina.  Vede florile de cais înflorite pe cerul nopții și nu se poate abține să nu le admire. Chiar dacă nici pe ramurile lui nu sunt frunze. Florile sunt minunate. Se apleacă peste fereastră și simte mirosul proaspăt, de primăvară. I se pare ireal. Creatorul de-afară iar i-a luat-o înainte. El n-are blocaje de inspirație.

Privește brațul înalt cu un sentiment care nu-l onorează. Mâna și-a strâns degetele pentru somn. Se întoarce, împinge laptopul și încearcă să-și pună ordine în gânduri. Își lasă capul pe birou și închide ochii. Imagini apărute din neant se învârtesc în jurul lui. O căsuță cu zăpada până la ferestre, chipul unei bătrâne cu basma neagră la geam și o femeie tânără mergând prin zăpadă. Pe fața ei se citește bucurie. Apoi zăpada se topește miraculos, iar pe ramurile caisului de la fereastră cresc frunze verzi, subțiri și muguri roz. El zâmbește în somn.  

Sus, la capătul brațului, mâna se simte singură. Acum e o mână făcută pumn, iar un privitor, indiferent din ce direcție, ar putea interpreta că sugerează o amenințare. Dar nu e așa.  Nici măcar revoltă. Revolta s-a încheiat demult. E doar dorința degetelor de a fi împreună, de a-și simți căldura. Și mâna adoarme visând să fie din nou a cuiva, să prindă pensula cu degetele și să simtă  mirosul de vopsea pe pânză.   

                                                 *

O femeie tânără doarme pe canapea și el o privește. Pare că a adormit și portretul neterminat  pe pânza de pe șevalet. Nu și-a dat seama când s-a făcut întuneric în cameră. Stă în fotoliu și o privește cum doarme cu obrazul sprijinit de brațul canapelei, pe cuvertura galbenă, plușată.

 Umărul dezgolit, breteaua roz-bej, mâna dreaptă adusă la gât, vălul de umbră de pe față prin care transpar pleoapele albăstrii, linia subțire a sprâncenelor și carminul estompat al buzelor.

Părul negru se dizolvă în întunericul din cameră. Dar în întunericul de pe pânză el zdrobise în colțul din stânga un cristal de Lapis lazuli și-acum studia efectul. Reușise s-o elibereze din închisoarea tabloului proiectând-o în noaptea de-afară, de unde venise.

O privește și rememorează ultimele ore.

E sfârșit de ianuarie. A început anul Șarpelui de Lemn. Se terminase petrecerea de la restaurantul chinezesc. El se-ntoarcea spre casă de la o altă petrecere. Seara, un prieten, poet, își lansase ultimul volum de versuri la o librărie importantă din oraș, iar după eveniment se retrăseseră toți în  studioul încăpător al unui alt prieten din grupul lor.

N-a fost greu s-o observe pe strada pustie. Avea o haină de blană sintetică, aproape de nuanța untului, pe care o purta deschisă, deși era destul de frig afară, iar un capăt al eșarfei galbene, cu franjuri, îi atârna pe jos. Părul negru, într-o dezordine voită pe umeri. Părea într-o lume a ei care n-avea legătură cu strada pe care mergea întâmplător la ora aceea. Și mersul era în ton cu înfățișarea. Făcea pași ritmați, uneori împleticiți, în stânga și-n dreapta, ca-ntr-un dans numai de ea știut. Când au ajuns față în față zâmbea. Lui, universului, nu se știe.

A întrebat-o dacă vrea să-i fie model și i-a răspuns fără nicio ezitare: – Da! De ce nu?!

După ce-și dăduse jos haina, pantofii și eșarfa, întrebase dacă poate să se așeze într-o poziție care să-i permită să se odihnească puțin. El îi arătase canapeaua. Fața ei devenise dintr-odată foarte obosită. Se-ntinsese și adormise imediat.

O pictase adormită și-acum o privea întrebându-se cum o să fie când o să se trezească. Dacă o să-i placă tabloul. Poate o să-l vrea.

În primul rând ar putea să-i ofere o cafea și s-o întrebe ceva legat de restaurantul chinezesc, ca să inițieze conversația.

                                                                       *

Pe cerul în tonuri de gri și alburiu plutește o meduză minusculă, transparentă. E Turritopsis dohrnii. Mâna se trezește. Se simte ca și cum ar avea un ocean deasupra. O copleșesc amintiri aproape palpabile, trezite din străfundurile memoriei. Odată cu ele, tristețea. I se face dor de femeia pe care a pictat-o într-o noapte din anul Șarpelui de Lemn.

Statuile de piatră încă dorm. Doarme și scriitorul din blocul vecin, vegheat de caisul care și-a făcut cuib în casa lui. Cine știe? Poate o să-i aducă inspirația.

Își întoarce privirile spre cer. Între tentaculele meduzei vede o floare de cais. Povestea primăverii, pe care le-a spus-o seara trecută statuilor. 

Urmărind mișcările grațioase ale straniei creaturi își dă seama că povestea sa tocmai și-a câștigat nemurirea și nu-i mai pasă dacă brațul metalic o să se transforme într-o grămadă de fiare ruginite într-o zi din cine știe care veac, iar ea o să-și dea sufletul deasupra lor.