***

Acum șapte ani eram mai tânără

cu douăzeci.

Însă timpul s-a sucit s-a descreierat.

Nu doar viii. Și răposații mei au plecat.

Care din ei rodesc via, care zidesc

clopotnițe limba universală Lui Dumnezeu

sunt care pe unde iubesc.

Peste șapte ani voi fi mai bătrână

cu patruzeci.

În total o sută. Un mic infinit.

Ce poate da omul în schimb pentru  Cuvântul primit.

Calendarul poate să bată ce ore dorește.

Să mă scrie cum vor în cărțile lumești sau erezii.

Și când n-o să fiu o să fiu poetă.

Eu cu mine vorbesc în poezii.

                           ***

Facultățile

așa le-am făcut

toate

turnam mărunțișul în palmă

calculam

cât pot să mănânc.

Niște oameni buni și niște

cărți fine

(nu mă plâng!)

nu m-au învățat să dau din coate

cum să rezist

unor să-i zicem…ieftine.

Viața.

Nopți multe – zile puține.

Casa mea de modă

second-hand.

Facultățile m-au instruit

cum să nu conteze

și să nu se vadă

asta.

Diplomele

nu ca să-mi fie puse pe piept

podoaba sicriului.

Iubesc.

De acolo m-am tot dezmărginit

(tot școlarizat)

să iubesc să iubesc

personalizat.

Am scos dulapul vechi

din bucătărie să-mi pun cărțile.

Vreo patru cinci pahare abandonate.

O poza sub pahar greu.

Șoarecii au ros-o de jur împrejur

a rămas un rotund.

Sunt eu.

Ce nu înțeleg cum ochii

decupați cu seninătate

sub un pahar ciobit

zâmbesc.

Neîntrerupt zâmbesc.

De la prima la ultima facultate.

                   ***

Am citit de curând

cum un japonez educat a plătit

o cunoștință

să-i facă semn cu mâna

pe peron exact când pleacă trenul

cu acești călători nobili încărcat.

Omul din el a început să-l doară.

Secolul precum grenada l-a nimicit.

E toamnă sufletul umblă pe sfoară după ani.

Aici nu-i vorba despre mine, implicit.

Eu nu am bani.

                             ***

Știu acum tot ce trebuie

ca să fiu fericită.

Însă n-am cum să pun în practică,

am eu datoriile mele.

La tata.

Care de exemplu mi-a cărat geamantanele, eșarfele, perinile, слаткооддуња, rucsacele, торбу, covoarele, călcătoarele,

књиге, cutiile, мапу, o mușcată uscată

la toate etajele pe unde m-a repartizat viața

numai și numai să mă vadă dascăl,

mi se potrivea, zicea el

să iau oamenii de mici și să-i cresc

până la cer.

La mama am rămas datoare

cu un bărbat numai al meu.

Un soare o casă o pâine.

Bărbații mei – cu tulburare de memorie.

Nu m-au ținut minte de azi pe mâine și

poimâine și basmul ar putea continua

despre cum doare.

Mă spovedesc la perete încet în delir

ce anume, ce mă mai poate mântui

Îngere al meu?!

Răspunde duios:

să scrii o carte cu mir…