Există zile, uneori luni, chiar ani când nu porți în tine ură sau iubire pentru cineva. Încet se insinuează acelașii gol și față de tine, de viața ta, de ziua de mâine. Ești cumva ieșit în afara ființei tale, într-un interludiu pietrificat, cu o perenitate incertă, dar, oricum, peste ceea ce se constituie într-un timp al sentimentelor, trăirilor, sensibilității umane obișnuite. E un fel de pregătire pentru ceea ce va fi, când nimic din jur nu te va mai lega de ceva, de o ființă, de un obiect, într-un fel de străinătate față de spațiul și timpul de odinioară. Chiar și amintirile încep să devină simple scene, cu personaje recognoscibile dintr-un film văzut cu multă vreme în urmă. Un film de care nu te leagă nimic. Și totul este cât se poate de adevărat. Nici tu, personajul purtător de memorie vizuală, nu mai ești același, iar ele, poate majoritatea figurilor din acele amintiri, pe care le iubeai sau urai, nu mai există.

Jocul cu memoria e periculos pentru fiecare dintre oameni, de unde și atenția specială acordată medicinei de azi bolii Alzheimer, capabilă, în fazele ei înaintate, să te desprindă de timp și spațiu definitiv. Dar când memoria rămâne intactă, cu hiatusurile firești ale trecerii anilor, iar sentimentele acelea adverse dispar totuși, înseamnă că s-a întâmplat ceva mult mai grav, poate că în imediata ta apropiere, de unde și refuzul direct de a te mai afla în fața bucuriei, speranței sau, dimpotrivă, a ostilității, ranchiunei. E un fel de silă de lume, poate nu și de oameni, față de care continui să fii condescendent, chiar grijuliu uneori, când sunt la ananghie, să suferi pentru ei, alături de ei, de parcă asta i-ar ajuta cu ceva. Dar sentimentul participării tale la suferința celui de lângă tine îți dă o stare de mulțumire sufletească, un fel de pace, asemănătoare poate celor care se roagă în fața unei icoane dintr-un schit uitat de lume pe vreun vârf de munte, desprinși de tot ceea ce e în jur, chiar de prezența preotului paroh sau a pustnicului, într-o contopire cu un sine fără umbră, ca imaginile icoanei din fața ta, al cărei chip emană lumină – una căreia i s-a păstrat în textele biblice din Noul Testament numele de ”lumina taborică”, după numele muntelui pe care Iisus l-a întâlnit pe Dumnezeu într-un nor alb, ca și Moise în Vechiul Testament, iar când s-a întors la cei doi apostoli care-l însoțeau, chipul îi lumina, poate pentru că aflase povestea (spun aceleșai texte) sfârșitului Său.

Printr-o coincidență de fapte, data Schimbării la Față, cum se numește sărbătoarea din 6 august în calendarul ortodox, coincide cu ziua în care dispăreau sute de mii de oameni în cele câteva clipe de pârjol gomoric de la Hiroshima, o mie nouă sute și ceva de ani mai târziu, ca pe 9 august să aibă aceeași soartă și oamenii din Nagasaki. Nu știu dacă la poalele celor doi vulcani de lavă vor fi fost prezenți apostolii din altă religie. Fapt e că lumea de atunci și de mai apoi și-a aflat calea sfârșitului, deși totul a continuat cu o inimaginabilă dorință de autodistrugere, tot mai multe țări devenind, pentru a-și asigura supremația, deținătoare legale de bombe nucleare. Oricum, chipurile celor de mai târziu nu emanau lumină, ci întuneric.

Poate avem ceva diabolic în noi, deși, iluzoriu, copiii și cei mai în vârstă, care în naivitatea lor rămn tot niște copii, să creadă în bine, în victoria lui finală. Doar că finalul din Noul Testament, aflat de Iisus pe muntele Tabor, e altul. Evenimentele vieții din jur se precipită ca într-o bătălie a umbrelor cu alte umbre, încât indiferentul spectator al lor dintr-o țară mică, uitată de ceilalți, vede și începe să fie convins că totul face parte dintr-un film cu cascadori acești înlocuitori ai starurilor în scenele mai riscante, care, de multe ori, dispar în neantul de unde au venit să câștige niște bani,

Sufletul, acea pace interioară, dispare de îndată ce omul se depărtează de icoană, ori, dacă e o fire sensibilă, atât de netrebuincioasă azi, continuă să rămână o vreme sub trena unei eliberări interioare. În clipele acelea nu iubește și nu urăște pe nimeni. Uită chiar și de sine, de cel de alături, de viața și trebuințele lui cotidiene, de preotul din cotlonul ascuns al unui scaun din strană, care-l așteaptă să îl spovedească de păcate. ”În fața cui? – se întreabă, poate – în fața altui păcătos? Acum sunt liber, mai liber decât preotul care-l așteaptă… Ce să-i fi spus, acolo, sub patrafir, sau în dreptul ferestrei zăbrelite a catolicilor, că poate am păcătuit cu gândul? Că nici măcar nu cred în așa ceva? Că eu însumi sunt deasupra lumii lui canonizate, ierarhizate în realitatea vieții lor, după modelul scrierilor pe care le propovăduiesc, unde fiecare își are un loc binestabilit dincolo de care nu are voie să treacă, să nu știe ce e deasupra lui, decât ce vede sub el, ca de pe cota unui munte oarecare, ca în lojele umane constituite să separe oamenii, în ideea de a-i proteja unii de alții, adică pe cei de deasupra de cei de jos?”

Singurul lucru bun în acele momente de revelație individuală e dispariția voinței de răzbunare, adică absența momentană a urii, a pizmei, a ranchiunii, dar fără dominarea firească, acolo și atunci, a iubirii față de ceva, de cineva, chiar de sine. E ca un vis unde lumina vine de pretutindeni și îmbrcă ființa într-o lumină proprie dată de un dinam interior de care nu știa că există. Aceasta este, poate, lânceda imagine a Binelui uman. Unul fără sentimente, dominat de o inexplicabilă și indecibilă bucurie de a fi prezent și aici și pretutindeni dintr-o dată. Adică în afara timpului și spațiului. Nu e un simptom de boală psihică sau un hiatus neuronal, ci pur și simplu o stare de bine – pentru că un alt cuvânt nu pare potrivit pentru a fi mai pe înțeles.

Când însă starea aceea se prelungește până la marginile unei zile, unei luni, unor ani, înseamnă că nimic nu e patologic în omul respectiv, în mintea lui (altminteri ușor de deturnat sau de ucis cu medicamente), ci simplul sentiment de detașare (unii îl pot numi opacizare) dat celui ce a trecut prin nenumărate traume duse până la marginea clipei ultime, dar a reușit, cine știe prin ce minune a jocului miliadelor lui de celule, să supraviețuiască.

Supraviețuitorul nu se situează nici deasupra lumii, nici dedesubtul ei. Poate că nu se mai situează nici măcar în timpul și spațiul celorlalți. E altcineva. E un străin. Un căzut pe pământ de undeva din altă lume, opac, în adevăr, în frământările brutale ale celor din jur, pe care le vede, le înțelege – pentru că, nu-i așa?, a fost și el cândva om – dar care-l lasă rece. Își ajută semenii. Nu încearcă să le facă vreun rău. Nu se simte nici baron, conte sau dintr-o altă specie cu sânge albastru, ci egalul lor, fratele lor, păzitorul lor când i se dă ocazia. Singurul lucru care-l poate supăra e doar acela că ei (ca și sufletul lui, ar fi invizibil, este chiar de nevăzut) nu-l pot vedea altfel decât ca fiindu-le asemenea în toate. Nu înțeleg de ce nu ripostează cuiva care-l umilește, ci doar strânge din dinți, semn că se macină în el, că-l supără cumplit ceva despre care nu vrea să spună nimic.

Nu e nici măcar un strigoi, care să vină noaptea la ferestrele oamenilor să-i sperie de… De ce-ai putea să sperii un om? Doar de moarte, deși ea e singura certitudine. Nu. E un om care-și știe ceva mai bine limitele biologice, sufletești, umane, care nu mai face parte din specia socio-politico-religioasă a celorlalți. Un om care, ca și Iisus pe Muntele Taborului, și-a aflat viitorul imediat, adică cel de câțiva ani ce-i mai are în față, doar că patimile și le-a trăit deja, conștient de ideea de finitudine. Partea proastă, pentru care poate fi judecat, e că nu-și mai face planuri întinse pe veacuri, ca și ceilalți. Și poate aceea că pare prea tăcut, că evită mulțimea, fastul, că judecă prea aspru vanitatea femeilor ce se cred mereu tinere și a bărbaților ce se cred ajunși definitiv în niște posturi de vitaliate și virilitate maximă.

El știe (a trăit, a văzut, a suferit îndeajuns cât să fie convins) că nimic nu e definitiv. E singurul martor credibil al efemerității, de aici și ușurința cu care reacționează sufletește la ceea ce e grav, și efectul, față de ceilalți, de a nu mai ști să se bucure, alături de ei, cu ei, la acest festin cu bere, mici și grătare, care pare viața. Iertați-l măcar, dacă-l întâlniți, dar nu încercați să-l înțelegeți.