Lu m e a   z i c e a   c ă   h u r u i t u l  ce  se auzise noaptea la Teiș ar fi fost al unui avion, care, cică, îl lăsase pe Iane — de-ar fi fost adevărat, dar putea fi doar o scorneală, și n-ar fi fost de mirare, pentru că insului, cu relaţiile pe care le avea, îi dădea mâna, chiar dacă trebuia să plătească, era necesar să scurteze drumul şi timpul — cu tatăl lui Victor Grecescu, pe care-l ţinuse la el la oraș vreo șase luni, bătrânul fiind bolnav de-o uitare severă.

Pentru manevrele acestea, n-a fost ușor — şi pentru asta lui îi era jenă — să vină doi brancardieri de la Spitalul Municipal cu mașina Salvării, să-l ducă pe decedat la elicopter, iar, de aici, de unde aterizase pasărea de metal, o căruţă urma să-l transporte acasă şi să-l pună în tron. În sfârșit, Tatamic era și el Împărat.

Da, cu certitudine acolo poposise, preţ de câteva minute, pasărea de metal, pentru că pe locul acela, la lumina zilei, se vedea un rotocol de iarbă arsă și culcată de urmele roţilor, dar și de crengile rupte ale teilor.

Aşa se întâmplase. De fapt, nici nu se punea în discuţie problema că mortul n-ar fi venit atunci și în huruitul acela. Un martor — bine, ţi-ai fi pus problema dacă un nebun nu susţinea ce spuneau şi unii dintre sătenii lui, ca să fie în ton cu ei. Dus cu sorcova, în nopţile cu lună plină, bântuia pe câmp „ca să capteze undele scurte”, ca apoi să le conserve în borcane spre a se folosi de ele, ca să prindă „Europa Liberă”, ziarul vorbit al românilor de pretutindeni, şi „Vocea Americii”.

Alerga ca o nălucă pe câmpul verde și declama, nu fără talent, niște scorneli de-ale lui:

— Am puterea să schimb lumina semaforului, să aduc ziua înainte de ziuă, să sting și să aprind lumina soarelui și a lunii…

Ba, odată, chiar încercase să ia legătura cu Iuri Gagarin, pentru ca, împreună, să exploreze spaţiul cosmic și, fiindcă nu reușise, se gândea să-l contacteze cumva, încă nu știa cum, pe căpitanul Nemo, să-l primească pe submarinul său „Nautilus”, ca să trăiască experienţa omului în captivitate de maximă siguranţă. El spunea că n-avea frică dacă s-ar fi defectat gogoașa subacvatică, ar fi rămas fără curent sau s-ar fi blocat hubloul.

Când se rotea elicopterul deasupra Teişului — spunea acest extraterestru —, elicele scoteau flăcări, ce se adăugau vâlvătăilor de la focul de avertizare — ca şi când aparatul s-ar fi aprins şi din el ieşea acea flacără până la cer, ce eclipsase până și lumina lunii, care până atunci era stăpână peste împărăţia nopţii. Dar, cu experienţele atomice, nici luna nu mai era la fel! Avea frică să-și arate faţa și mereu își punea câte un văl pe chip sau se arăta printr-un fel de gratii.

Victor Grecescu, pe picioarele lui — nu l-a recunoscut, cu toate să erau săteni şi copilăriseră împreună —, acum cu alt chip, cum se spune în tainele sfinte, numai că înţepenit, mergea ca teleghidat prin iarba plină de rouă. Plecatului pentru totdeauna nu-i era nici frig, nici cald, aşa cum le e morţilor. Arăta ca un sfânt ce ar fi plutit pe ape, aşa i se părea nebunului, că încă neînhumatul e ca o pasăre de noapte, ori poate Iisus Hristos — nici pe Mântuitor nu-L știa, nu i se arătase în vis; Îl văzuse doar într-o carte de religie a unui văr, că el nu trecuse mai deloc pe la școală, nici măcar s-o viziteze — cu o aureolă de stele. (Înainte de a-l porni la drum, întrebase, bineînţeles că discret, oameni care ştiau să păstreze o taină, cine se pricepe la morţi şi venise o femeie între două vârste, moldoveancă, adusă de „trenul foamei”, care se ocupase de pregătirea decedatului, de la spălat la tăiatul unghiilor, pieptănat, bărbierit, îmbrăcat şi încălţat cu haine şi pantofi noi, aşa că dispărutul dintre cei vii arăta ca un flăcău, „gata de dus la horă”. Aproape nu se răcise bine, când l-au coborât din acel avion). 

— Oare s-o fi spălat pe picioare, să nu se ducă la Domnul cu tălpile murdare? s-a întrebat delirantul. „Iacă coborî Mântuitorul pe pământ, să ne vindece de toate rălele adunate în mintea şi în trupu’ nostru păcătos!”

Deci nu era nicio îndoială că fusese adus mortul, cu ce fusese adus, pentru că fiul lui Iane venise dimineaţa la cooperativă. Mulţi îl asemuiseră cu cineva cunoscut, plecat de timpuriu de-acasă, ca să se căpătuiască în Vest — și era adevărat că devenise cineva în Orașul acela mare, pentru că-l văzuse un sătean, administrator la o grădiniţă, care fusese trimis, de directoarea lui, să cumpere Eugenia pentru copii, cum Iane trona în spatele unui birou imens, la Fabrica de pâine „Spicul”, pe un fotoliu confortabil, de director.

Plonjase în sat ca într-un loc lipsit de trecut, de viitor și de ce va mai fi dincolo de viitor. Fără istorie, parcă.

Nepregătit, obosit de Oraș, și nu va ști cum își va ameliora istoveala, să înceapă lucrul, reconstrucţia stării lui morale, începută încă de când cumpărase primul litru de petrol.

Sta rezemat de tejghea, cu o sticlă de petrol într-o mână și în alta cu mărunţiș din cel ce se aruncă, în răscruci, la morţi. Era și hazliu și de neînţeles cum un ins, cu venit mare şi cu poziţie socială, nu-și permitea să trimită pe careva să-i facă acest serviciu, ca să nu se expună ca ultimul muritor. Și, mai ales, o lampă de petrol în secolul XX?

Însă ce nu știau sătenii e că, venit din-tr-un tunel al timpului, voia să reinventeze acel sat gata să dispară, în care oamenii, în dorinţa de confort, aidoma celui de la Oraş, distrug toată frumuseţea arhaică. Avea credinţa că exemplul lui putea fi urmat și de alţi destupaţi la minte și mai credea cu tărie că putea fi acela care să schimbe o generaţie, prin ceea ce dorea să facă. Văzuse, pe unde umblase — şi cutreierase, slavă Domnului, destule locuri din lume! — cum alte naţii conservă vechiul şi tradiţionalul. O lampă cu gaz — la ei pe uliţă erau stâlpi de înaltă tensiune, dar taică-său nu se racordase la curentul electric — se nimerise tocmai cum e mai bine. Bătrânul asculta la un radio cu baterii… Și Iane alesese calea asta, cum spuneam, nu din același motiv.