Aflasem despre apariția, în 2024, a unei cărți de critică literară cu un titlu incitant, „Pe muchia poemului”, a cărei autoare este doamna Delia Muntean, critic literar din zona Maramureșului, dar cunoscută și recunoscută în spațiul mai larg al literaturii române contemporane. Recent, prin bunăvoința scriitorului și omului de cultură Dumitru Oprișor, am primit-o spre lectură. M-am bucurat și pentru că prin revistele literare citisem cronici  ale autoarei care mi se păreau interesante, fiindcă păreau că au un liant, un „fir roșu” pe care nu-l identificam. Am citit, de aceea, cu interes volumul, mai ales că aveam cunoștință de poezia multor autori prezentați, pe unii cunoscându-i și personal, mai mult sau mai puțin în „carne și oase”, nu doar în structura liricii lor, cum ar fi Slavco Almăjan și Ioan Baba din Voivodina,  Menuț Maximian, Constantin Preda, Viorel Mureșan, Vasile Morar, Mariana Pândaru.

Dar poeții despre care am citit interesante, uneori captivante opinii sunt mai mulți și cred că e un argument pentru a sublinia amploarea demersului critic să-i menționez aici, în continuarea celor amintiți mai înainte, în ordinea alfabetică din carte:  Horia Badescu, Rodica Brad-Păuna, Rodica Braga, Gabriel Chifu și Mircea Bochiș, Sorin Ceran, Daniel Corbu, Ion Cristofor, Ioan Dragoș, Horia Gârbea, Vasile Igna (2 texte),  Ion Mureșan, Marcel Mureșanu (2 texte), Maria Pal, Aurel Pantea, Mircea Petean, Ioan Pintea, Ion Pop,  Adrian Popescu,  Eugen D. Popin, Dan Rotaru, Daniel Săuca, Liviu Ioan Stoiciu, Radu Ulmeanu (2 texte), Doina Uricariu, Echim Vancea, Varujan Vosganian, George Vulturescu

Textele despre autorii citați nu sunt simple comentarii critice, interpretări specifice criticii de întâmpinare, ci identificarea unor paradigme poetice moderne și postmoderne, definite prin teme recurente în volumele analizate, și prin stilistică, încât să fie respectate sonurile originale ale fiecărui poet, țesăturile filosofice subtile care susțin construcția inefabilului poeziei fiecărui autor analizat.

Este o perspectivă care se înrudește, întrucâtva, cu ideile despre structurile antropologice ale imaginarului (Gilbert Durand), în sensul perpetuării în mentalul colectiv a arhetipurilor care nu sunt descrise sociologico-istoric, ci sunt sublimate poetic, mai degrabă observând structuri lingvistice ale imaginarului, redate prin teme recognoscibile, uneori ca obsesii, la poeții analizați. Și autoarea volumului le enumeră:„ tăcerea, (ne)vindecarea, pustia, visul, rostirea, zborul, memoria, vidul, pieirea, exilul”.

Delia Munteana se apropie într-un mod, aș spune sfielnic, de poezia fiecărui autor, aproape ritualic, cum  însăși mărturisește, în fraze uneori aforistice (și metaforice !). Însuși titlul volumului îl găsește prin comprimarea propriei atitudini în fața cărții de poezie, despre care spune : „Danțul acesta pe muchie înconjoară precum într-o procesiune obiectul venerat. Acolo, pe muchie, mă aflu la mijloc de bine și de rău, sunt afară și deopotrivă înăuntru. În viață și în moarte. Captez resurse, potențe de pe amândouă tărâmurile. Acolo, pe muchie, îmi trăiesc laolaltă plăcerea danțului și groaza prăvălirii în hău.”

Considerațiile sale despre opere și autori pornesc de la referințe mai largi decât volumul analizat. De exemplu, scriind despre opera lirică a importantului poet din Voivodina, Slavco Almăjan, remarcă faptul că „opera sa lirică dezvoltă conexiuni fructuoase și cu lucrările proprii de imagologie”(face referire la „Hacienda cu beladone. Tratat de imagologie”, eseuri, Libertatea Panciova&Europa, Craiova, 2003. Am putea completa,  în același sens, cu „Faptele imaginarului”, poeme, Libertatea, Panciova, 2005 – n.n.). O perspectivă definitorie am regăsit și în analiza operei lirice a celuilalt  important poet contemporan de limbă română din Voivodina, Ioan Baba, care, spune Delia Muntean, dovedește prin scrisul său că poezia are „competențe hermeneutice”, prin reflexul profunzimilor de cunoaștere umană din totdeauna, recognoscibile prin medierea unor poeme „hărăzite”. Pentru că i-am amintit pe cei doi poeți din Voivodina aș semnala și eu un fapt de istorie literară: în timp ce marele poet de limbă sârbă Vasko Popa (Vasile Popa, etnic român) a scris în limba română până pe la 28-30 de ani, publicând apoi numai în limba sârbă, el fiind și întemeietorul revistei prestigioase de limbă română „Lumina”, Slavco Almăjan, poet de limbă română, a debutat, în propria traducere, în limba sârbă, ”Pantomima za nedeljina popodne ”(„Pantomimă pentru o după-amiază de duminică”), Editura  Princeps, Matica srpska, Novi Sad, 1968, scriind și publicând apoi în limba română.

Dar volumul „Pe muchia poemului” îi impune cititorului interesat de fenomenul poetic contemporan să facă propriile judecăți de valoare, desigur ferit de ordonări stricte, despre importanți poeți români. Așa cum este în cazul  opiniilor despre poetul Ion Mureșan, „poet născut, iar nu făcut”, cum parafrazează autoarea, împrumutând de la articolul cu pricina titlul întregului volum. De altfel, îmi face plăcere  să remarc frumusețea, expresivitatea titlurilor pe care le formulează Delia Munteanu. Iată câteva exemple:„Despre memoria celor nespuse”(Horia Bădescu), „Poeme din vremea leandrilor”(Menuț Maximian), „Pe spinarea toamnei, tropotind” (Radu Ulmeanu), ”Pasărea cu zborul în somn„ (Mariana Pândaru). Și multe altele, care, eliptic, oferă o cheie inedită de lectură pentru poetul prezentat. Fiind eu impresionat de destinul tragic al poetului Constantin Preda, trecut în eternitate în plină maturitate creatoare, am citit cu atenție reflecțiile despre moarte și „murire”, prilejuite de volumul acestuia ”Doar ochii mi-au rămas vii”.  Scrie autoarea: „Dintr-o dată, murirea se convertește în experiență singulară (din dramul ce ți s-a dat) și are pretenția să i te dedici doar ei. Te vrea cu totul. Îți soarbe viața.”

Nu e ușor și nici simplu să scriu despre cartea Deliei Muntean, pentru că, pe de o parte, pe măsură ce mă acomodam cu opiniile sale despre autorul avut în vedere îmi apărea nevoia de a-l citi ( în unele cazuri re-citi) cu propria mea cheie de lectură, pe de altă parte, pe măsură ce înaintam în considerațiile autoarei despre poezia unor autori realizam că mi-ar fi mult mai comod să-i citesc abia după m-oi fi familiarizat cu opiniile unui critic literar avizat. Deci să citesc întâi poezia autorilor comentați, ori să citesc mai întâi comentariile  criticului literar ? Mai ales că opiniile sunt exprimate într-o modalitate densă, expresivă și captivantă.  Cum să citesc cuvinte despre ceva care este dincolo de cuvinte, despre poezie deci ?! Citisem poezii din creația celor mai mulți autori recenzați, unora le-am citit mai atent poezia, pe unii îi cunosc personal și e firesc să le fi acordat un mai mare timp și disponibilitate pentru lectură. Dar acum, aflați sub analiza critică unitară, inevitabil, îmi apăreau comparații, nu valorice, dar de identificare. Spre exemplu, deși autorii sunt așezați în ordine alfabetică, de ce să accept ca întâmplare faptul că primul este Slavco Almăjan, care pentru mine este important nu doar ca autor de limbă română din Voivodina, ci și ca poet reprezentativ pentru poezia românească în totul ei. De altfel trebuie să remarc  și să laud prezența în volum a unor poeți trăitori în alte spații culturale, care aduc nuanțe, reflexe și reflecții pentru poezia românească: Slavco Almășan, Ioan Baba, Sorin Cerin, Eugen D. Popin, Doina Uricaru.

Să amintim și intenția de lăudat, mărturisită de autoare, de a întocmi o panoramă a liricii contemporane maramureșene. Volumul de față cuprinde mulți dintre poeții locului, dar continuă preocupările anterioare despre poezia „ de lângă noi ”,  despre „comunicare și cuminecare” la Vasile Voiculescu, considerații asupra postmodernității, pornind de la Mircea Cărtărescu, incursiuni în lumea cărților etc., ceea ce conferă, prin diversitatea autorilor analizați, un potențial critic de amploare și profunzime, încât este de așteptat și o lucrare cuprinzătoare despre un  teritoriu liric recunoscut pentru originalitatea poeților pe care i-a dat și-i naște mereu.

Uneori critica poeziei, dacă nu distruge, poate perverti poezia pe care o comentează, din ipostaza unui critic cu totul impersonal și rece.  Scrie Horia Bădescu pe coperta a IV-a a cărții: „…criticii buni de poezie nu se găsesc pe toate drumurile. E nevoie de empatie, de conivență poetică-marii critici de poezie scriu cu metafore despre metafore-departe de limbajul balizat și banalizat despre care vorbea Borges…”

În cazul Deliei Munteanu structura sa ființială este potrivită pentru „descântarea ”(o citez!) cărții de poezie, încât cititorul este avantajat de sensibilitatea intelectuală a unui iubitor de poezie dotat cu rafinate instrumente de analiză a textului poetic. Ceea ce am constatat , nu numai eu, că este cazul Deliei Munteanu!

*Delia Muntean, „Pe muchia poemului”, Ed. Limes, 2024