focul palid de care abia iau seama,
icnește în vatră ca murmurul de șoapte
dintr-un ciot sub plită, azvârlit de mama,
să țină jarul treaz și peste noapte!

mă învelesc cu plapuma care coboară
din noapțile care le simt în așternut
așezându-mă-n odaie precum odinioară
adică acolo în locul unde m-am născut!l

din când în când o rază mai tresare
ricoșând din frunte până spre tavan
de parcă toate au rămas fără schimbare
La care să mă închin în fiecare an!

cotrobăind prin gânduri tot mai tresar
când vârsta timpului mi-aduce-n prag
mirarea frunzelor ce fug din caledar
încet, încet înlănțuite într-un șirag…

de multe ori voiam ca drumul să-l amân
iar pașii mei să nu mai plece nicăieri
adică să reînmuguresc aici și să rămân
în sânul obârșiei de astăzi și de ieri…

destinul, însă, e altfel uneori,
adică să port dorul și prin alte zări
să-nvăț să mă înalț chiar și din erori
pentru-a visa oricând la vechile-așezări…

să mă întorc cu drag la casa părintească
să simt cum îmi tresaltă inima de bucurie,
păcat că soarta nu vrea să-mi oprească,
măcar simbolic, oleacă din copilărie!