Dacă tot ne gândim la moarte ca la ceva împotriva firii, absurd, fără a mai face trimiteri la filozofii antici, de la Platon încoace, e interesant de văzut/citit, acum, părerea unui scriitor-jurnalist englez, care a încercat, riscant, după experiențe petrecute de el însuși în Himalaya, alături de mari yoghini, de sihaștrii dedicați întru totul spiritului, să apropie raționalismul euro-american de spiritualitatea Orientului, prin punerea la colț a filozofiei raționaliste europene: „Trăim într-o lume practică. Oamenii pot teoretiza cât doresc, dar trebuie să și acționeze, să muncească și să aibă de-a face cu alți oameni. Prin urmare, ne  întrebăm dacă această învățătură are vreo influență asupra modului în care trăiesc oamenii pe pământ /…/ Se crede adesea că filozoful întreține o dihotomie nenaturală între viața internă a gândirii și viața externă a acțiunii /…/ Dacă așa-numita filozofie a pierdut contactul cu viața, asta se întâmplă pentru că s-a pierdut ea însăși într-un labirint de cuvinte tehnice lungi sau a fetișizat într-atât subtilitățile logice inteligente, încât și-a uitat fundamentele – faptele umane /…/

Construiesc sisteme de reflecție despre lume și despre viață care nu iau în calcul faptele fundamentale ale lumii și vieții. Ignoră extraordinarul beneficiu adus de știință și nu le mai rămâne decât să se joace cu propriile lor fantezii. Își încep reflecțiile cu fanteziile arbitrare ale altor filozofi, în loc să înceapă cu faptele verificate ale lumii, care le stă în față. În această privință, filozofii sunt curios de asemănători cu misticii. Se imită unii pe alții și se lasă atrași de istoria literară a filozofiei, în loc să creeze în mod activ o filozofie nouă /…/ Care e sarcina filozofiei? /…/ Cel mai scurt răspuns la toate întrebările e: filozofia autentică le arată oamenilor cum să trăiască /…/ Filozoful specialist merge mai departe decât noi atunci când cere ca toată experiența să fie luată drept material de reflecție, ca meditația să se exercite asupra experienței înregii existențe. Dar criticul va întreba: cum este posibil așa ceva, când istoria nu și-a scris ultimul cuvânt, experiența sporește continuu și viața nu ajunge niciodată la sfârșit /…/ Răspunsul e că, așa cum un cerc poate fi lărgit indefinit fără să înceteze să fie un cerc, la fel experiența poate să fie extinsă continuu, fără ca adevărul experienței să înceteze să fie adevărat /…/ Or, acel adevăr este ținta finală a filozofului„ Am dat aceste fragmente din cartea lui Paul Brunton „Învățătura secretă de dincolo de yoga„, publicată în 1941, deci în timpul celui de-al doilea război mondial, editată de Polirom anul trecut, într-o serie de ediții ale autorului englez apărute în anii de dinainte, dar scrise prin anii 1930. Viziunea de atunci a omului cu studii la Oxford și experiențe în Egipt, prin piramidele de la Gizeh și apoi în India pierdută definitiv de marele imperiu, în timp ce rachetele V1 și V2 concepute de marele Werner von Braun cădeau asupra disperaților londonezi, care se așteptau la orice, dar nu la un atac al Germaniei naziste asupra lor, deși, zic arhivele, ar fi fost avertizați de serviciile secrete ale altora.

Despre incendiul de din 1666, care a ars jumătate din clădirile orașului- capitală de atunci, stă mărturie cartea lui Daniel Defoe. Despre cele din anii celui de-al doilea război mondial, câteva romane ce descriu colateral spaima, distrugerile, teroarea Stukas-urilor și a Messerschmitt-urilor germane, a rachetelor folosite pentru prima oară într-un război. Exercitându-și însă drepturile sale de a mai călători în fostele colonii, specialistul ziarist-scriitor forța ceva ce avea să se întâmple după instalarea păcii și să asigure, cât de cât, o  eliberare a lumii din tensiunea războiului rece… Între timp, Orientul a invadat lumea întreagă, cu aceeași disciplină lăudată de autor atunci când scrie despre shintoismul japonez, prezent în mentalitatea generală a niponilor ca orice lucru cu adevărat sacru, în vreme ce sacrul european-american biruitor în lupta sa cu mistici a pus filozofia exact în colțul intuit atunci de Brunton, al sofismelor, al logicii de dragul logicii – or, e imposibil, deși autorul, născut pe la sfârșitul veacului al XIX-lea, a trăit până în 1981, adică suficient de mult pentru a lua cunoștință de teoriile relativității ale slui Einstein, de Planck, Eddington ș.a., dar și de unii dintre mai ciudații săi predecesori europeni, Emerson, Swedenberg sau mai cunoscutul Jakob Bohme, cu viziunile lor, sau încercările rămase până acum doar istorie, de a unifica  spiritul cu raționalismul (tendință dusă la extrem în epoca modernă), dar flancat la modul cel mai normal al spiritului omenesc de a se apropia cumva, chiar și prin practici ce n-aveau nimic cu datul lor natural, cu tradițiile lor spirituale  precreștine, importate ex-abrupto din Orient prin misionarii acelora sau, indirect, prin confrații jurnalistului Brunton – altminteri bine intenționat în ideea cererii „mentalismului„, ce trebuia, ca și la cei amintiți mai înainte, să unifice spiritul cu materia undeva într-un impalpabil interior al omului, nedefinit clar, nici după experiențele și credințele adoptate de autor. Un bun observator al ființei umane în diversele ei ipostaze, de la minusculele grupuri în haine galbene, retrase prin schiturile din Himalaya, fie prin contactul cu asceți solitari, care-și trăiesc în unicitatea ființei lor inexistența, rupți de orice contact cu lumea, fără a o disprețui, așa cum nu poți avea păreri despre ceea ce nu cunoști.

Deși azi abundă, peste tot, tocmai acest tip de intelectuali trecuți prin câte- o experiență de viață capabilă să le pună la îndoială toate cunoștințele lor acumulate în facultăți, masterate, doctorate, și expunându-se ca adevărați proroci ai vremurilor ce vor veni, ai subtilităților ce scapă marii mase de grăbiți să-și trăiască bucata de existență acordată de cineva la care-i spun în felurite feluri, dar se gândesc la Dumnezeu. Doar grecii, pragmatici, le-au zis Parce. Trei. Prima face ghemul, a doua îl ține, iar a treia taie firul vieții… Altceva nu se poate decât în Rai, dar și acolo există riscul ca un bărbat să rămână fără o coastă. Și doare cumplit când se schimbă vremea sau vremurile… Aș vrea să-l văd pe acest – pot să-i spun, contemporan, de vreme ce eu, la data când trecea spre Nirvana, publicam deja „Sărbătorile„, despre niște oameni din satele izolate de munte, cu obiceiurile lor, cu dramele lor, care habar n-au de Nietsche, de Herodot (deși el amintea de niște oameni asemănători de prin locurile astea), Hegel, Kant sau Platon, Socrate, Zenon din Elea, cu ciudata lui săgeată care stă nemișcat în timul zborului – jurnalist-scriitor, ce are azi în urm o Fundație care să-i perpetueze ideile bune, scrise cursiv, până la ultima,  dovedindu-se mai degrabă un bun scriitor, reporter literar decât un deschizător  de drum spre ceva ce oricum se va petrece dur, cum au fost cuceririle europene asupra întregii lumi, sau ale barbarilor, mai înaintea lor, asupra popoarelor Europei, pus în fața unui calculator și lăsat să rămână trăsnit de câte s-au mai descoperit, aflat, intuit, calculat, văzut de pe pământ sau din spațiu, cu telescoapele-satelit. Aș vrea să-i aflu părerea măcar despre „teoria corzilor„ sau  „existența găurilor negre„ și să-l întreb, așa, stând pe o bancă bătrânească din lemn negeluit, cu spatele rezemat de un gard tot de lemn și privind spre vârful Țarcu, dacă între toate experiențele trăite de el la 6.000 de metri și ceea ce caută rațiunea biruitoare, la care-și aduce un imens aport, astăzi, tocmai Orientul: „Domnule Brunton, pacea aceasta reală în care privim spre un vârf din depărtare, care ni se insinuează în suflet, cotropindu-l cu iluzia infinitului sau măcar a trecătoarei fericiri, are vreo legătură cu CERN-ul, cu bosonul pe care toți îl tot caută și nu-l nimeresc, deși pe hârtie/tablă el există? Sau totul e doar o ambiție umană, firească, a celor superdeștepți de a afla ceva ce de bună seamă există, dar nu ne schimbă cu nimic starea noastră de acum, de inși ieșiți din timp și spațiu pământesc?„  Cât despre intuițiile lui privitoare la gândirea filozofică, nu pot spune decât că luciditatea multora depășește cu mult speculațiile celor de veacurile de până la al XIX-lea, reîntorcându-ne însă la antichitatea încă incomplet înțeleasă.