Eugen Dorcescu ilustra sublimul blagian cu poezia în care a descoperit, cu aproape jumătate de veac în urmă[1], secțiunea de aur: Izvorul (60/36 = 1,66666…).
Reproducem textul acestui poem:
Împărății s-au prăbușit.
Războaie mari ne-au pustiit.
Numai în Lancrăm subt răzor
rămas-a firav un izvor.
Păduri s-au stins. Și rând pe rând
oameni în umbră s-au retras
veșminte de pământ luând.
Dar șipotul, el a rămas.
De-a lungul anilor în șir
de câte ori în sat mă-ntorc,
mă duc să-l văd. E ca un fir
pe care Parcele îl torc.
Oferim și schema ritmică a poemului, pentru a dovedi că Izvorul lui Blagafurnizează, grație ritmului realizat (secund), un inventar de silabe neaccentuate (60) și accentuate (36), în raport de 1,66666…:
_ _ _ / _ _ _ /
_ / _ / _ _ _ /
/ _ _ / _ _ _ /
_ / _ / _ _ _ /
_ / _ / _ / _ /
/ _ _ / _ _ _ /
_ / _ _ _ / _ /
_ / _ _ _ _ _ /
_ / _ / _ _ _ /
_ / _ / _ / _ /
_ / _ / _ _ _ /
_ / _ / _ _ _ /
Consecvenți procedurii noastre de a demonstra că, dincolo de ritm, există strategii ale valorii care motivează impresia de operă totală, vom urmări să reliefăm câteva caracteristici ale acestui demers liric, ce justifică semnul egalității între sublim și secțiunea de aur. Din evocarea unui peisaj impregnat de afectivitate, în context temporal, în diada impermanență-permanență, se degajă opoziția dintre finitudinea umană și infinitudinea acvatică. Izvorul din satul de obârșie al autorului este învestit aici cu o forță simbolică de amplitudine mitică. În fiecare strofă există câte o referință la această entitate: mai întâi, prin semnul lingvistic izvor, apoi printr-un semn indicial, de natură sonoră (șipotul), iar în final printr-o analogie cu un simbol, analog formal, din lumea miturilor: „… un fir/ pe care Parcele îl torc”. Două ieșiri abisale, ambele existențiale, din temporalitate, către misterul infinitului, al veșniciei, „sparg carapacea” tabloului rustic: perspectiva telurică a eternității (versurile 6-7: „oameni în umbră s-au retras/ veșminte de pământ luând”) și perspectiva mitică a eternității (v. 11-12: „… E ca un fir/ pe care Parcele îl torc”). Dacă în primele două ocurențe, subiectul izvor, respectiv șipot, relaționează cu predicatul rămas-a, respectiv a rămas, permanența fiind sugerată de un modalizator de certitudine, precum indicativul, perfect compus, cu referință în universul teluric, în sugestia prezenței izvorului asemănat cu firul „pe care Parcele îl torc”, verbul asociat torc transferă certitudinea într-un prezent etern al indicativului, corespunzător infinității timpului sacru, ce aparține transcendenței. Aceasta este o subtilă manevră stilistică la confluența morfologiei cu semantica. Arta discursivă se remarcă prin alternanța fragmentării enunțării (prin punct interior) cu fluiditatea accentuată de ingambamente. Mișcarea cea mai neașteptată survine în ultima secvență textuală, în urma a trei glisări semantice ocurente în substratul unei comparații: cea dinspre firul de apă spre cel de lână și apoi spre invizibilul fir al destinului, care induce, prin asemănarea cu firul de lână, metafora verbală torc. Mai mult chiar, surpriza sporește, fiindcă nu țărăncile mânuiesc acest fir, cum ne-am aștepta, în context rustic, ci Parcele, înseși zeițele timpului ce se scurge în felul hotărât sau/și măiestrit de ele. Nimic nu anunța o desprindere de contingență de asemenea anvergură. Nimic nu părea a construi o punte spre mit. Dintr-un simbol identitar pentru Lancrăm, pentru poet, ce ocupă un spațiu restrâns, s-a ajuns subit la un simbol axial, la firul destinului, ce face legătura între divin și uman în nemărginirea mitului. Pe cât de impredictibil, pe atât de pronunțat se instalează mitul în ultimul vers. Un mit universal. Pe fondul unei expuneri în stil tradiționalist, răsucirea spre expresionism survine ca o lovitură, bruscă, foarte percutantă, de maestru. Până aici, admiram talentul autorului și arta expunerii ideii centrale. Aici se desăvârșește sublimul. Confirmat numeric, cum am arătat din prima secvență a comentariului.
[1] V. Embleme ale realității, Ed. Cartea Românească, București, 1978, p. 56.