Cartea lui Radu Găină, cu un titlu inedit, ”Palme”, apărută în 2025, la Editura Junimea din Iași, cuprinde proze scurte, unele foarte scurte.  Privind din perspectivă mai puțin academică aș spune că este o carte care nu are nevoie de încadrări în canoane, deci nici nu trebuie să fie definită, pentru că are dintru început un atu, îl are drept co-autor pe cititor, preocuparea cititorului fiind indusă cu abilitate de autor: aceea de regăsire de sine, cu propria memorie, experiențe, trăiri similare, convulsii sufletești, ironii și autoironii, seismograf sensibil al unor nevăzute fețe ale faptului cotidian etc. În timpul lecturii mi-am amintit de remarca lui Mircia Dumitrescu despre  poveștile din apartamentul deschis prieteniei al lui Nichita Stănescu, generos amfitrion, care nu despre lucruri mărețe vorbea, ci dădea măreție faptelor obișnuite, lucrurilor mărunte. Așa autorul acestui volum, prin narațiuni de o simplitate naturală, nu căutată, deschide cititorului orizonturi mai ample și mai profunde. Autenticul narațiunilor și caracterul de jurnal reportericesc este numai o aparență, pentru că imediat apare ficțiunea literară, care uneori este în concurență cu realitatea, alteori este mai slabă decât realul, dar este singura cale care  potențează existența noastră de zi cu zi și creează apetența pentru lectură. Mai ales că textele fiind scurte dau senzația unei lecturi confortabile.

Cartea are o textură unitară, o țesătură narativă distinctă. În majoritate prozele sunt expresia memoriei fabuloase a satului de obârșie a povestitorului, la care își raportează întreaga existență, la care se întoarce cu nostalgie, dar și, în bună măsură terapeutic, pentru a-și obloji rănile existențiale, satul de care nu se poate desprinde definitiv. Sunt și texte despre caracatița urbanului, sau a lumii largi, în care, același personaj- autorul, umblă, măsoară, cântărește, judecă și se auto judecă.

Lumea Pârcovaciului, a lui Mihăiță a lui Mihala, a unor prieteni de demult sau de acum, din sat, de la Iași,  București, Bruxelles, ori din alte locuri se configurează pagină după pagină ca un arhipelag literar inconfundabil, alcătuit din insule colorate și surprinzătoare. Textele sunt asemenea unor fotograme artistic realizate, ca expresie a realului cel mai direct, dar care oferă privitorului/cititorului ceea ce ochiul artistului surprinde dincolo de aparențe.

Pentru că în timpul lecturii am fost tentat de asocieri cu alte forme de artă, aș compara cartea „Palme,” cu periplul ui Musorgski atunci cănd a compus „Tablouri într-o expoziție”, impresionat de expoziția arhitectului și artistului vizual Victor Hausmann. Radu Găină, precum compozitorul din sec. al XIX-lea, călătorește între „exponatele” propriei memorii, directe ori din relatări, dar și consemnând evenimente actuale, recreând literar oameni, sentimente, trăiri, speranțe și deznădejdi. Așa cum Musorgski are un leit- motiv muzical, Promenada, cu ritmuri populare, așa prozatorul Radu Găină sugereză un simbolic și pitoresc fapt de viață, regăsit în multe texte: palmele. Am zis bine, palmele, nu palma, pentru că perechea aceasta de gesturi omenești se manifestă pe o scară amplă, de la gesturi punitive, unele de o duritae criminală ( cum este în sistemul carceral, redat în proza foarte scurtă, dar densă, „Palma lui Țurcanu”), la cele de încurajare, protecție, încheiere de acțiuni, aplauze, ori de „trezire la realitate”, oricum însoțind periplul narativ în trecerea de la memoria trăită, la planul ficțional al unei lumi vii, creative, în care ne regăsim deopotrivă, scriitor și cititor.

Există o benefică putere literară a textelor, generată de substanța vieții pe care o redau, o viață plină cu fapte, iluzii și deziluzii, cu speranțe și tristeți, cu brutalitaea unor experiențe cotidiene, dar și cu subtile aluzii și sugestii rafinate. Aici intervine exercițiul de foarte bun povestitor al autorului, cumva din sorgintea oralității scrierilor lui Creangă, cu care este afin nu  doar geografic, ci și temeperamental. Este de remarcat efectul fonic pe care îl realizează în mintea cititorului, printr-un procedeu mai rar folosit, acela de a transcrie fonetic graiul „dulce moldovinesc”, care, rostit de cititor, fie și în gând, conferă textului intuibile valențe audio-vizuale. Apoi, alternarea  unor dialoguri succinte, cu fraze lungi, care nu lasă gândul neîmplinit, este o reușită a unui prozator conștient de disponibilitățile, dar și de limitele sale, ironic și autoironic. De exemplu, în povestirea „Cum treci din gerar în făurar și te trezești în mărțișor” povestește fapte cotidiene, furat de firul narațiunii și trezit autoironic prin comparații cu oameni publici din realitatea imediată, ceea ce menține interesul cititorului. Sau, ca să citez și o remarcă din „Mitru lui Formagiu”, la finalul unei narațiuni într-o frază mai arborescentă :„Zic să închei fraza aici, că v-ați supăra pe mine și nu sunt vreun Faulkner ca să-mi treceți cu vederea lungimea ei.„

Personajele prozelor lui Radu Găină devin familiare cititorului, prin frecvența lor, dar și prin pitorescul numelor, renumelor și poreclelor: Mihăiță al lui Mihala, Mihala Găină, Ghiță al lui Cocoloș,Titi al lui Fleașcă, Mitică al lui Crăcănatu, Gurițoaia, Scârțu, Ghițârlă, Saveta lui Coțoflea, Mitru lui Fromagiu, ba și neobositul automobil propriu Logan este alintat prin anagramare, Golan.

Ceea  ce este interesant în această carte de proze scurte este că are unitate romanescă, ascunde cumva o narațiune mai amplă, ca un roman încă nedezvăluit, în sensul că este augmentată o realitate brută și brutală, într-un orizont spațio-temporal  istoric și politic, care a marcat puternic comunitatea, cel mai adesea rurală: de la grozăviile războiului, ale sistemului carceral comunist, ale colectivizării, dezrădăcinării, ori pustiirii satelor. Autorul scrie din experiența sa proprie, a familiei, a cunoscuților săi, dar și printr-o vizibilă documentare istorică, sociologică, politică despre vremi trecute, dar și despre timpului prezent, pe care, în deruta actuală a istoriei, ne ajută să-l înțelegem, oferind o privire critică, însă îndrumătoare, plină de respect pentru opinia omului de lângă noi.  Este de remarcat îmbinarea literară de tip memorialistic, cu ficțiunea literară, pe un fundament argumentativ prin idei validate istoric ( Nicolae Iorga, Emil Condurachi), sociologic, sau cu multe exemple din lumea teatrului, filmului, muzicii, din mediile artistice frecventate de autor.

Acest tip de proză, care îmbină, precum în mintea oricui, realitatea cea mai apropiată cu preocupări teoretice sau pragmatice, cu obsesii, prejudecăți și speranțe, cu nedumeriri și dorințe de clarificare, în care are loc o împletire osmotică a realului cel mai real cu iluziile de fiecare zi, planul real cu cel ficțional datorează abilității literare a autorului putere de seducție asupra cititorului, prilej de meditație, dar și momente de lectură plăcută, captivantă. Este , în fond, modul în care un om cu harul povestirii îl captivează pe cel care ascultă/citește, ceea ce nu este puțin lucru pentru menirea unei cărți.