Întâmplător sau nu,  unele note de lectură mai vechi îmi apar în prim plan în mod neașteptat și, recitindu-le, constat că mă simt vinovat că nu le-am împărtășit cu eventualii alți cititori, fie și pentru a-mi verifica propria percepție asupra lecturii. Poate ar merita adunate într-un grupaj care dă seama de propria mea aptitudine de cititor, dar, oricum, pare necesară verificarea  judecăților estetice într-un mediu al cititorilor de literatură care mai sunt și, am încredințarea, că vor rămâne atâta timp cât se vor mai scrie cărți. Pentru că, pe lângă primul cititor care este însuși autorul, se construiește, inevitabil,  un cerc de alți iubitori de literatură, cu o diversitate de opinii.                        

Iată una dintre aceste însemnări care, sper, să se constituie și într-un îndemn la lectură.                      

Am avut privilegiul să fiu printre primii cititori ai unui roman cu titlul Numai cu ea, încă din vara apariției sale, în 2024, (Editura Eubeea, Timișoara, 238 p.), primit de la autoare, Olimpia Sârb, cu o sensibilă dedicație. L-am citit din prima zi. De la început am remarcat, pe lângă calitatea literară a textului, absoluta sinceritate a personajului principal, Călina, călătoare prin lumea sa interioară și, deopotrivă, călătoare „în lumea largă”. Asta și este romanul acesta, un jurnal literar al unei povești de viață, care, paradoxal, nu este doar al eroinei principale, ci al tuturor ființelor care au fost nevoite să se confrunte cu o problemă existențială: cum să-ți acomodezi propria perspectivă aspirațională într-un mediu în care te confrunți, zi de zi și noapte de noapte, cu tăvălugul decrepitudinii inevitabile care amenință pe oricine. Meditația obsedantă asupra acestei problematici existențiale este condensată într-un motto generic pe care autoarea îl alege semnificativ: Familiei mele. Celor blânzi, celor uimitori…„Multe drumuri și multe cărări/ care la începutul întâiei deșteptări/ urcau spre pădure/ și-au înșelat călătorii,/ s-au închis,/ i-au rătăcit./…/ Nu-i nicio făptură dragă/ și nicio carte/ de la care nu mi-aș întoarce fața acum,/ pe care n-aș uita-o,/ ca să pătrund în necunoscut,/ dar nu știu cum.” (La porțile somnului) Philipp Edward Thomas (1878-1017).                                                                                                                       

Romanul nu este greu de citit, pentru că așteptata ficțiune literară există, dar ca potențare a unei realități intuite, chiar palpabile, ceea ce trezește interesul pentru propria autoevaluare atitudinală într-un context similar. Lumea creată de autoare este sub semnul relatării autentice, fapt care dă narațiunii amprenta de „timp al trăirii, timp al mărturisirii”, ca să preiau un titlu de carte a  unui important critic și istoric literar român. Deși narațiunea este arborescentă, mai ales în timpul și spațiul interior, romanul este al unui personaj feminin confruntat cu situații cu totul noi față de așteptările sale, dar care o ajută să se redescopere, dar mai ales să-i descopere pe ceilalți, să facă distincțiile necesare între naivitățile trecutului, cele prezente și cele, posibil, viitoare.                      

Teama de a nu pierde  semnificativul aglutinează, uneori, narațiunea cu detalii care sunt păstrate în memoria afectivă și nu se poate renunța la ele. Dar, cel mai adesea, în detalii pulsează viața, din detalii se reconstituie, ca într-un puzzle, orice poveste. Consider că a fost și aceasta o motivație, poate neprogramatică, dar evidentă, în construirea romanului prin fragmentare, un mod de a scrie convenabil și pentru lejeritatea lecturii, deși cu riscul de a rupe coeziunea  universului abia construit.                                                                                                                     

Fragmentarea poate avea și valențe de spor în tensiunea narațiunii, ca scenele unei piese de teatru  în care drama este condusă treptat spre tema reprezentativă a operei. De aceea am și preluat titlul penultimului paragraf „Gloria faptului divers” pentru a-l transforma într-o posibilă cheie de lectură. În sprijinul ideii că am desprins o tentație a teatralității, ca gen literar, este și folosirea frecventă, cu bune rezultate a dialogului, putând fi citate multe exemple.                        

Romanul este izbutit nu doar prin analiza psihologică fină a personajelor, dar și prin ineditul acțiunii în care planul subiectivității se completează cu întâmplările cotidiene, în care amintirile se lovesc de concretul realității imediate. Periplul personajului principal, Călina, este sugestiv pentru multe destine ale tinerelor, sau mai puțin tinerelor, plecate în lume pentru a-și câștiga existența  prin joburi de îngrijire a unor persoane vârstnice. Din această perspectivă romanul este expresia unui act de curaj al mărturisirii, care, cu mijloacele literaturii, captează cititorul în atmosfera construită cu talent și dedicație.

Includ aici și curajul mărturisirii mele pe care o consemnez în aceste note de lectură : mi-a plăcut acest roman scris de Olimpia Sârb.