Nu suntem, nu ne aflăm astăzi într-un mediu opresiv, nici nu s-a (re)instaurat regimul dubitativului scandalos în scrierea literaturii iar piața cărții, încă, are (bref!) evoluții halucinante, de unde și resursele pentru comentariul analitic (profesionist, da), pentru evaluări imparțiale, pentru analize comparative, pentru clasamentele literaturii cât de cât consunând cu axiologiile normalității. De câțiva ani, Mihai Vintilă se arată aproape de neînlocuit în ipostaza unui condeier onorabil care-și propune inventarierea unor cărți de literatură dar și aparținând în general științelor. E de lăudat, așadar, preocuparea sa de a lovi, astfel, în dușmanul comun, analfabetismul funcțional, de a nu-și pierde vremea, de pildă, cu te miri ce mișmașuri liricoidale și de a controla cu instrumentele la îndemână metabolizarea fenomenului pliat pe ecuația autor-tipograf-editor. Noua carte, titlul căreia eu, trebuie s-o spun acum, îl consider în contradicție gravă cu conținutul, Nărăvaș în lan de vorbe. Nodule literare (Siliștea-Brăila, Editura InfoEST, 2025, 140 p.), asimilează lecturile unor cărți apărute în anii din urmă, refugiul în paginile acestora fiindu-i autorului nostru o îndeletnicire constantă. În secțiunile cărții nu sunt „culori” șocante în interpretări și opinii, din acelea care să deranjeze vreun mahăr al breslei scriitoricești, asta și pentru că, foarte atent la consecințe, același autor ocolește op-uri în care limba română e supusă unui tratament umilitor iar în subconștientul său știe că un text literar trebuie să fie o reprezentare canonică și nicidecum nu este un prilej de a epata o galerie a „necredincioșilor”.
Prima secțiune este dedicată poeziei, așadar eul scriptor a rămas să-și adjudece, într-un fel sau altul, ipostaza de „analist” într-o producție lirică destul de consistentă. Știm de trei decenii că prea multe valori în poezia noastră nu au mai apărut, în schimb se editează masiv cărți de versuri fiind asta o mană cerească mai ales pentru editori care, pe jumătate inculți, profită din belșug de inflația genului. Mihai Vintilă e atent la așa-zisa dezintegrare a limbajului liric conexiv realității, în volumul Horodok al lui Adi G. Secară, salută elogios Scară la stele a lui Marian Raicu, unde critică anume „derapaje stilistice”, apoi Suavul peregrin, al aceluiași, se entuziasmează la lectura cărții lui Remus Stoian (Jarostea), la revenirea în agora literaturii a Otiliei Țeposu ori explorează „adâncimile simbolisticii” din Bărăgan, poeme lipsă, cartea lui Marian Valeriu Găureanu. Cărările spre astfel de cărți sunt restabiliri de comentarii dar comentatorul-analist nu atacă oboseala de stil (măcar asta să fie) a altor titulari de cărți ori discursul liric deplorabil din altele, în astfel de situații imobilitatea eului critic ajutând pătrunderea subprodusului. Sigur, se întâmplă și la case mai mari și în revistele mai importante ale breslei.
La ciclul dedicat dinamicilor prozei contemporane, Mihai Vintilă se oprește la multe nume de cărți și autori cu o prezență constantă în viața noastră literară. Eu am remarcat aplecarea serioasă și interesantă ca opinii asupra cărții lui Gabriel Gafița (Zahăr și miere), a tandemului Alexandru Nironov și Marcela Ganea (Jurnalul noului Drum al Mătăsii), satul trecut și satul prezent din proza lui Tudor Cicu (Luna ca un ban de aur), sau George Apostoiu, diplomat de carieră ca și Gabriel Gafița, de mai sus, încercând să monografieze, într-o speță de biografie romanțată, personalitatea lui De Gaulle. Orice analiză este destul de senină, pertinențe în succesiune probabil și pentru că unii autori îi sunt cunoscuți lui Mihai Vintilă, ba chiar și prieteni. Dar echilibrele obiectivității nu sunt deturnate și asta iarăși e foarte bine.
Demersul acestui volum e urmat de ciclul (secțiunea) de istorie în care iarăși putem aprecia spiritul de observare destul de particular al lui Mihai Vintilă. Vigilențele lui au un spor de luciditate mai ales când avem narativitatea factologiilor ivită dintr-o gândire secularistă în istoriografiile contemporane. Portanța opiniilor e subsecventă însă nu excludem nici o lectură facilă, genul acesta de „istorii” acaparând, de altfel, cohorte de cititori. Altminteri, tipologia cărților de istorie te apropie de patrie și popor, patriotism și națiune, amprenta socialului și a clivajelor economiilor. Numai că interpretările sunt nuanțate. Nu putea lipsi problema tezaurului românesc furat de bolșevicii lui Lenin și Stalin la Moscova, interesul lui Mihai Vintilă fiind cartea lui Mihail Gr. Romașcanu, re-editarea memorialisticii lui Gheorghe I. Brătianu din primul război mondial (File rupte din cartea războiului). Interesul comentatorului nu ocolește, firesc, o temă din zona impropriu numită a thriller-ului istoric, cum ar fi volumul lui Mihai Manea, Atentate și crime politice în istorie. În final, secțiunea (ciclul) cărților de critică literară beneficiază din partea lui Mihai Vintilă de re-construiri în concret ale opiniilor. Corsetul comentariilor este și la acest domeniu larg, manipulabil în favoarea unei devansări frivole a sentimentului estetic. Textura unor cărți abordate e una rezonabilă ca materie de fidelități expurgate în afecțiune destul de exagerată pentru una sau alta din cărți, pentru unul sau altul dintre autorii lor. Două volume ale lui Cristian Gabriel Moraru (Dosar critic și Genurile nobile), Cornel Simion Galben (Lecturi aleatorii V și Lecturi aleatorii VI), cărțile lui Viorel Coman ori Ion și Liliana Scarlat mi se par și mie mai incisiv abordate, încadrate cu siguranță garanțiilor axiologice epico-discursive.
În general cartea lui Mihai Vintilă (care se autopropune încă de pe copertă „nărăvaș”), fără a superviza operele cu prea multă severitate excesivă, carte a unui neamestecat în polemicile zilei, trebuie aplaudată în primul rând pentru că nu se distanțează de un ideal suprem: scrisul însoțit de reverberările conștiinței. E o carte deschisă, cu ordonări elementare de reflexii coerente și escamotări de presupuneri ivite din complicata mișcare browniană a literaturii românești. Deloc tentat de scena aplauzelor zilei ființa autorului e dotată cu mentalitate de sintetizator și sentiment de scriitor asumat și responsabil, atent să nu deranjeze și să nu încurce piesele unui puzzle dulceag-decadentist. Altminteri cartea e fundamentată, prin analizele și abordările autorului său, pe un indestructibil spirit de solidarizare intelectuală între scriitori, indiferent de calibrul axiologic care-i plasează pe fiecare în locul meritat din ierarhiile zilei.