Cu un impozant roman, de o „deconcertantă sinceritate”, cum, imediat, s-a remarcat, livrat sub eticheta de best-seller (Eu nu ascult de nimeni!, Editura Pastel, 2013), revenea, pe piaţa literară, braşoveanca Elena-Maria Cernăianu. Acest nou titlu, un roman-jurnal, de fapt, încărcat, copleşitor, cu substanţă autobiografică, urma – după o lungă pauză – celor trei volume de poeme, tipărite precipitat între 2005-2007: Primăvara Phoenix, Tu eşti dragostea mea (ambele, în 2005), respectiv Învierea din fruct. Aşadar, un jet liric care nu anunţa ampla desfăşurare prozastică, frisonată, e drept, de vibraţii poematice şi inserturi eseistice. Trecută prin grele şi dureroase încercări, mânată de un irepresibil elan confesiv, autoarea se descarcă; rememorează alert „marele roman al vieţii”, construind personaje vii, de relief, atentă la contextele în prefacere, developând traseul convulsionat al unei existenţe feminine, „aruncată” într-o lume care nu i se potrivea. Voluminosul opus (647 de pagini!) poate fi şi o trilogie a vârstelor / ipostazelor feminităţii, observa Mihaela Roşu Bînă, propunând o lectură „mioapă”, cum se spune, foarte atentă la oferta textuală, escortată cu fidelitate. Şi remarcând, subtil, că Eu nu ascult de nimeni! fagocitează trei cărţi distincte, autoarea dezvăluindu-se fără rest, ținând de o fabuloasă memorie afectivă.

„Spărgând” romanul, putem decupa, într-o primă parte, amintirile lugojene, descinzând într-un oraş patriarhal, cu reguli rigide, în care iscoditoarea Nuca, fragilă, sensibilă, acuză nevoia de protecţie. Care, din păcate, întârzie datorită neînţelegerilor părinţilor, aflându-şi – asaltată de spaime – refugiul în visătorie şi în casa / sfaturile bunicii (Mami), conservând obiceiurile Provinciei. O lume nepotrivită, spuneam, pentru o fată bolnavă de romantism, aşteptând „pârjolul iubirii”. Alternând cu pricepere vocile, apelând la graiul bănăţean (de unde şi un simpatic Dicţionar, la finele romanului), prozatoarea încearcă să împace aura Provinciei (din cărţile lui Sorin Titel) cu viziunea brebaniană, mizând pe grotesc (cf. C. Ungureanu), încercând desprinderea de periferia bănăţeană, cucerită de „miile de grobei” (vezi, în plus, şi „dezintoxicarea” lui Marchievici). „Trecător” prin Banat, tinerelul N. Breban, „fantasmatic şi lipsit de măsură” era cunoscut, în anii lugojeni, drept Brebingway; iar primele romane, recunoştea prozatorul, le-a gândit / scris pe malul Timişului, deşi în Banat, cum suna un vechi reproş, deloc surdinizat, a fost primit cu o „certă indiferenţă” (vezi Sensul vieţii, IV). Trimiterile la Breban nu sunt, aici, întâmplătoare. Romanul Elenei-Maria Cernăianu aminteşte de moara lui Breban („uleinţa din vecinătate”) şi, desigur, de întâlnirea memorabilă cu atleticul Nicu, remarcând, cu ochi expert, dentiţia Nucăi. Invocăm aceste chestiuni, ţinând de anecdotic, deoarece autoarea intră, credem, într-o polemică (involuntară) cu scrisul brebanian.

Chiar dacă ideea Îngerul-ului de gips încolțise la Lugoj, în vara lui ’67, prinzând chip peste cinci ani, romanul, cu un Minda detracat, „aproape suicidar”, putea fi citit în cheie realistă, anunţând – prin degradarea eroului – o temă dragă, obsesivă: metamorfoza; dar era, în principal, o „halucinaţie tematică”, cum o definea, memorabil, însuşi Breban, construind dual, pe suportul unui story realist, adevărata sa capodoperă.

Tot despre degradare, dublată, însă, de o metamorfoză ascensională „vorbeşte” şi romanul fostei lugojence. Anarhiştii lui Breban, personaje rebele, fireşte, se zbăteau în mâzga imaturităţii. Claudia, protagonista cărţii d-nei Cernăianu, fiica, adică, este o adolescentă răzvrătită, lansând acuze, jigniri, planuri mirobolante etc.; traversând, scăpată de sub control, o „experienţă sinucigaşă”, cu toane şi dependenţe (beţii, droguri), încercând, în haosul postdecembrist, o viaţă nouă, prin căsătoria cu elveţianul Markus W. Părăsind, adică, România – o ţară „cu obloanele trase”. Ceea ce putea prefigura o viaţă diferită, o relansare, anunţă, de fapt, dezastrul, căderea definitivă. Înstrăinarea se agravează chiar dacă dezordonata Adriana-Claudia îl aduce pe lume pe Kyle (Clailuncă, autohtonizat) iar Elena intră în pielea mamei, fie la Braşov, fie la Zürich. Plus convorbirile telefonice, redate minuţios, cu precizia unor înregistrări. Sunt insule luminoase pe un fundal întunecat, deceptiv; „mama” Elena, tot mai singură, caută – compensativ – iubirea nepotului, înţelegând că iubirea (îngerul de cristal) e de neatins în deplinătatea ei. Renaşte, intrând „într-o altă dimensiune”.

Romanul, de un minimalism ficţional, scanează filmul unei vieţi. Fără încruntări pedante, lepădându-se de orice lest resentimentar. În partea ultimă, chiar şterge orice distanţă dintre personajul-narator şi autor, propunând, printr-un survol eticist, cu scintilaţii stilistice, o retroanaliză, dorind a identifica autoamăgirile, izvoarele Răului, cauzele atâtor lovituri ale destinului într-o biografie deloc serafică. Acuză, în două rânduri, naufragiul sentimental: în timpul studenţiei, cu arătosul N.D., părăsit, încercând împlinirea maternă prin revărsare de iubire pentru „răsad” (Claudia), apoi o căsnicie silnică (17 ani), cu certuri, crize de gelozie, accese maniacale din partea lui D.D. Medic de profesie, îşi transferă adoraţia asupra lui Kyle, întâmpinând tragediile (ultima: dispariţia fiicei) cu înţelegere existenţială. Descoperă frumosul, armonia, comunicând cu Divinitatea; ştie că suferinţa smereşte. Femeie puternică, în pofida fragilităţii, îşi propune un alt început, vădind putere transfiguratorie. Trecută prin calvarul unor experienţe-limită, devine o iniţiată, mlădiind circumstanţele. Mereu singură în faţa marilor întâmplări, primeşte lecţiile vieţii, ucenicind; Viaţa ca Maestru, munca cu propria fiinţă, forţa de a merge mai departe („păcălindu-şi” optimismul) o întăresc. Întâmpină cele trei morţi (mama, tata, fiica) aflând / ştiind că „părinţii mor, copii niciodată”. Ispitită de esoteric, poate înainta, potolindu-şi oscilaţiile emoţionale, stăpânind vicleniile minţii. Dacă discuţiile cu Claudia (irecuperabilă) erau „o luptă”, drumul conştientizării, deloc lesnicios, îi asigură înseninarea.

Claudia, protagonista cărţii, era o adolescentă răzvrătită, lansând acuze, jigniri, planuri mirobolante etc.; traversând, scăpată de sub control, o „experienţă sinucigaşă”, cu toane şi dependenţe (beţii, droguri), încercând, în haosul postdecembrist, o viaţă nouă, prin căsătoria cu elveţianul Markus W. Părăsind, adică, România – o ţară „cu obloanele trase”. Ceea ce putea prefigura o viaţă diferită, o relansare, anunţă, de fapt, dezastrul, căderea definitivă. Înstrăinarea se agravează chiar dacă dezordonata Adriana-Claudia îl aducea pe lume pe Kyle (Clailuncă, autohtonizat) iar Elena intra în pielea mamei, fie la Braşov, fie la Zürich. Plus convorbirile telefonice, redate minuţios, cu precizia unor înregistrări. Sunt insule luminoase pe un fundal întunecat, deceptiv; „mama” Elena, tot mai singură, caută – compensativ – iubirea nepotului, înţelegând că iubirea (îngerul de cristal) e de neatins în deplinătatea ei. Renaşte, intrând „într-o altă dimensiune”.

De aici începe de fapt noul roman, Îngerul de cristal, riscând a transfera asupra „micuţului” Kyle, un introvertit, vechile neînţelegeri cu Claudia, trase „în ediţie nouă”. Mama Elena, iubitoare şi atentă, oscilând între roluri (prietenă sau bunică), veghează; pare „ridicolă” în ochii nepotului, trăitor „la distanţă”, parazitat de atâtea influenţe potrivnice. Trasă în trecut, teama de a reedita vechiul scenariu conflictual o stăpâneşte. Vulcanul nemulţumirii răbufneşte deseori, dar pildele oferite de „tata” OSHO, prin lecturi sârguincioase, rodesc, bucurându-se de Lumină, de prietenia „nelipsitului” Bobi, de prezenţa (cu hachiţe) a computerului Costică, şi el prieten de nădejde în clipe de cumpănă. Încredinţându-se paginii, autoarea ne dezvăluie roiul de presupuneri care o asaltează. Dar şi numeroasele vise (cu Claudia sau „casa de la Lugoj”), cu cert efect taumaturgic. Teama o însoţeşte mereu, terorizată de vechiul „război”, stăpânită de gândul că vorbele însămânţate cândva se vor răsfrânge în relaţia cu Kyle, un mare singuratic. Încearcă să pătrundă în „seiful” Kyle. Vrea să fi o JNANA, adică o minte liniştită, potolind alaiul de gânduri care o tensionează. Dacă „răfuiala” cu Claudia continuă (fiind vorba de un dialog neîncheiat), dădăceala lui Kyle, un chip absent, având drept referinţă sistemul helvet, procură lungi scrisori cu iz pedagogic, sperând că nepotul va deveni prietenos cu Existenţa. O vacanţă, în doi, la Hurghada, de pildă, construieşte punţi, sădind bucuria în plămada fiinţei noastre, pledând pentru legea Iubirii aproapelui. Dar Kyle nu-şi deschide sufletul; ar avea nevoie de psiholog, crede „mama”-doctor, potopindu-l – sufocant – cu sfaturi, încrezătoare în sacralizarea acţiunilor noastre. Anihilând, astfel, „dezlănţuirea” forţelor nefaste. Riguros datat, cu pasaje eseistice şi paranteze biblice, Îngerul de cristal narează tocmai această relaţie, cu mari fluctuaţii afective şi lungi tăceri, inventariind, prin puzderia de vise (înfăţişate minuţios), „bucăţelele de timp ne-trăit”. Sunt amintiri cu şi despre Claudia, însoţind prezenţa obsesivă a lui Kyle, un tânăr obosit, apatic, închis. Încercând a atinge „arta detaşării”, mama Elena încearcă să descifreze o psihologie ascunsă, contorsionată, afectuoasă, totuşi; şi să-l conducă pe Kyle, prin poveţe „predate” de la distanţă, reluate obositor, spre „oceanul fericirii”.

În fond, Îngerul de cristal, încheind o tetralogie, dezvăluie şi o mare schimbare. Nu doar a lui Kyle, ci şi a autoarei însăşi, doctoriţa (de lungă vreme, braşoveancă) dorindu-şi, cu râvnă de profesionist, a deveni scriitoare. Ceea ce, indubitabil, este. Ar urma, bănuim, şi traducerea acestui roman-jurnal, poematizant pe alocuri, cu exces de diminutive, înlesnindu-i lui Kyle (în germană, probabil) lectura propriei vieţi.

Vom conchide că masivul roman Eu nu ascult de nimeni! proba forţă epică şi apetenţă ideatică. Biograficul, desigur, irigă ţevăria romanescă, conjugând lirismul congenital cu un desen imagistic aluvionar, evitând garderoba Postmodernismului. Emisia discursivă curge firesc; din nou, Mihaela Roşu Bînă are dreptate: nu „ştiinţa textului”, ci instinctul epic o salvează pe autoare. Ceea ce nu înseamnă că ar fi mânată doar de stihiile talentului, oferindu-ne partitura / „filosofia” păsării cântătoare. Dimpotrivă, trecând prin experiențe-limită, dobândind înțelegere existențială, prozatoarea devine o inițiată. Barierele Broodu (2020), sub pretextul unui voiaj american (descris reportericește), înseamnă tocmai depășirea obstacolelor epistemologice, pregătind saltul, cu Bucuria Regăsirii Omului Onest din Umbră. O călătorie în sine, până la urmă, o reverie secretă, cu sugestii de metempsihoză, protagonista Mira, în continuă mirare, legând și dezlegând fire nevăzute, trecând – prin „munca cu propria-i ființă” – de la timpul-pedeapsă la timpul-binecuvântare. Ziua a opta, decriptând visul lui Osho, împingea până la al șaptelea corp (ultimul!) căutările, ieșind din lumea cauzalității. Fiindcă, aflăm, „ziua a opta” înseamnă desăvârșirea, cucerind „inima Timpului”.

După un ocol romanesc, alegând – într-un recent popas editorial (v. Ziua a opta, Editura Brumar, 2022) – calea esoterică, pe urmele iluminatului Osho, Elena-Maria Cernăianu se reîntoarce, prin Plaja cu îngeri (2023), la poezie, vădind un contemplativism înfiorat metafizic, trăit intens, sub faldurile unui entuziasm extatic. Cinstind miracolul Vieții (străjuită de „un vis măreț”) și forța Iubirii, poeta glorifică izbăvitor, prin energiile gândului, Împărăția Începutului, topită în Marea Ființă: „pluteam în valuri de ocean, / pluteam în Marea Ființă, / topită mă simțeam în ea / și toată-ntr-un curaj nebun / al gândurilor mele, / o torță în plăpândul Început”. Răsfățând „bucuria clipelor”, Elena-Maria Cernăianu împacă, sub cupola ecumenismului, vălmășagul umbrelor, alaiul durerilor (care „s-au copt și au căzut”), aflând adăpost într-o binefăcătoare treime (Lumina, Cântul și Cuvântul). Mai mult, într-o galopantă recapitulare, poeta, constatând că „nu am știut să îmi întâmpin anii” (v. Și…), ne anunță, sub adierile „pline de trecut”, că și-a aflat / ales Calea, înălțându-se spre Soare, liberă să atingă din „ne-nceputa zare”, topind, „în valuri de lumină”, neînțelegerea. Până să ajungă aici („mai puternică, mai știutoare”), poeta căzuse în iad, gata să piardă „pariul cu viața”. Zbaterile și căutările ei au prins chip romanesc.

Plaja cu îngeri venea, inevitabil, pe acest continuum; meditația, adâncind căutarea de sine, palpează cognoscibilul „dincolo de geamurile minții”, lăudând armonia Universală. Ceea ce nedumerește este melanjul dintre encomiu și vehemență; pe de o parte, calea spre credință și înțelepciune, ajungând – prin voia Lui – la bucurie și iubire, scuturându-se de atașamente iluzorii (vezi, de pildă, Suprema călătorie); și, contrastând, o poezie precum Critici și criticați, răbufnire a unei / unor mânii pasagere, deplângând, aproape pamfletar, „viața ușoară” a „domnilor din tribună”, a celor care cercetează coperte și pipăie hârtia, plini de câinoșenie. Despărțindu-se de cealaltă viață (când rătăcea, legată la ochi, prin ceață), Elena-Maria Cernăianu, aflând vindecarea prin cuvânt, vrea – stăruind în lumină – să răzbească spre „smerita taină pentru cei aleși”, arzând toate vinovățiile. Din păcate, a pierdut din forța epică de altădată.

Stranii doar la o privire fugară, zicea A.I. Brumaru, romanele Elenei-Maria Cernăianu, începând cu Ziua a opta și, recent, cu Satyaloka sau Vedanta Vulturilor Violeți (2024) ne dezvăluie, prin întâlnirea cu iluminatul Osho, o nouă dimensiune; „visul lui Osho”, extinzând conștiința, ne propune un ecumenism dilatat, dincolo de sensul eclesiastic, însemnând – zicea hermeneutul brașovean, recent plecat – „creație de lume” prin forța metafizică a cuvântului, iubirea fiind „o poartă spre Divin”. Rămâne de văzut cum va împăca prozatoarea cele două ispite; fie filonul biografic, folosind chiar dialectul bănățean (precum, pasager, în Barierele Broodu, roman „dedicat străbunicii Maria”), fie urmând sfatul lui Breban care îi recomanda „ficțiune sută la sută”. Doar că autoarea, sărind în altă dimensiune, trangresând în alt timp, ne poftește în Unime, cu iluminări și pace beatifică, cu experiențe extatice, refuzând „altarul minții utilitare”, complicând și îngreunând lectura (până în pragul abandonului).