– Ce propui? Nu te las în mijlocul drumului, sigur mai ajungi pe-aici, avem tineri de ispravă în uzină, dar nu lua în brațe pe unul ca Savu Luican. Cu ce te-a înmuiat, tovarășe? Spune-i să treacă mâine dimineață, la prima oră, pe la mine, să facă o cerere de angajare. E ultima dată, categoric, nu ne învârte după degete cum vrea el, scrisori trimise peste tot, apel la ziar… Fac asta să te rezolv și pe dumneata, o să-i îndeplinesc toate mofturile, același loc de muncă, îl pun să se ocupe de gazetele de perete, camera din cămin… La prima abatere, zboară. Vâjjj, vâjjjjj, sus, sus, sus… a izbucnit aruncând în aer cu ambele mâini un teanc de documente de pe masă.

– Un ultim favor vă cer, tovarășe director, neștiind că obligația de a rezolva lunar un caz social fusese o găselniță, să-l scot la mal pe Savu, fac eu, acum, cerere, în numele lui. Dimineață, vă și văd, abia intrat pe ușă sunteți asaltat de telefoane, de multe, mari și mici, probleme…

– O înghit și pe asta. Dansăm amândoi până fac eu semn muzicii să se oprească…

Împăratul a luat o coală de hârtie și în colțul din dreapta, sus, a scris, mai mult în silă – și-a dat acordul – și, după ce a subliniat cu o linie dreaptă, s-a semnat.

– Scrii poezia și lași cererea la secretară. De mâine, că ne topim de dorul lui, a devenit ironic, protejatul presei, mă rog, să nu exagerăm, al dumitale, să vină la lucru! Uite așa vom fi, a zis la fel de caustic, mai productivi cu două procente…

Mă opresc aici. Trebuie să ajung în tipografie, sunt cap limpede, urmează o noapte lungă, stau  până  iese ediția. Cine te-a … pictat pe spate cu dungile înfiorător de negre?

– Un milițian, acum două seri, în parc. Ora, adevărat, era  târzie. În locuinţa de deasupra mea stă o familie de nevăzători. Cu ei comunic, ne mai și vizităm, eu urc mai des la ei. Au o fetiță, ea vede, Doamne ce minune! Îi ajut la ce se descurcă mai greu. Bărbatul are o mare slăbiciune, să privească noaptea cerul, să urmărească orașul cum, treptat, este prins în liniștea care pe el îl stârnește într-atât că ar da un an din viață, pentru o singură noapte, numai să vadă ce își dorește. Mergem împreună în parc, mereu către miezul nopții. Pentru bucuria asta a lui am învățat alfabetul Braille, îi scriu în palmă ce vrea să știe într-o clipă sau alta. A apelat la un amic, tot nevăzător, lucrează în pielărie, și i-a făcut un ham, în care mă cară pe mine în spate. Ieri noapte stăteam întins pe bancă, eu nu port încălțări, să fiu acuzat de încălcarea minimei reguli, am fost abordat de un milițian. Unul ros de plictiseală, că una, că alta, a întins discuţia , să-i treacă timpul. M-a întrebat cum de am ales fix banca aia, că sunt atâtea în parc.

– Aici e aerul mai bun! l-am lămurit. Ce a urmat, se vede!

           (Fragment din romanul, aflat în lucru, cu acelaşi titlu)