Din 1990 încoace, participarea României la cel de-al Doilea Război Mondial, agresiunea împotriva Uniunii Sovietice (cu interminabilele atrocități pe care orice conflagrație le presupune), întoarcerea armelor și sacrificiul până la victoria finală, sovietizarea și instaurarea comunismului, primii ani ai noului regim și începutul obsedantului deceniu au fost teme frecvente în romanul contemporan, unghiul de abordare fiind unul menit să pună în lumină nesfârșitele lovituri care au contribuit la destructurarea pe termen lung a societății românești tradiționale și au transformat perioada într-o epocă de nesfârșite traume individuale și colective. Sunt scoase la iveală adevăruri și realități crunte, sunt modificate teze ideologice aparent imuabile despre istoria națională și despre controversatele personalități din prima linie.

În Ivoria Belova. Patimile după Heidegger, Igor Isac-Olișcănescu introduce în ecuație un detaliu insolit: implicarea în evenimente a românilor de dincolo de Prut, dramele și contradicțiile care au însoțit această implicare, întorsăturile și răsturnările de destin, solidarizările și trădările, înălțările și înfrângerile basarabenilor aflați întotdeauna, la fel ca toți românii, sub Istorie. Fără a fi trăit efectiv întâmplările narate, dar ”acoperindu-le” cu o inventivitate romanescă ce dovedește o bună cunoaștere dinlăuntru a spiritului, filosofiei, mentalităților și comportamentului moldovenilor, Igor Isac-Olișcănescu scrie un roman a cărui esență este autobiografică, la fel ca și volumele sale anterioare, Cartea așteptării și În umbra destinului, apărute, ambele, în 2011, la Editura Eikon. Sunt, toate trei, cărți ale mărturisirii, dar și ale neîmplinirii,ale insatisfacției și ale refuzului de a accepta starea pe loc. Romancierul este un globetrotter, niciodată mulțumit de locul în care trăiește, niciodată satisfăcut de ceea ce realitatea îi pune la dispoziție ca răspuns la capacitatea, vocația și talentele sale. Iar Ivoria Belova. Patimile după Heidegger e un roman scris tocmai dintr-o asemenea perspectivă, în care fantezia și elementul autobiografic sunt în complementare.

În 1994, Grigore Pribeagu, un alter ego ”în oglindă” al autorului, pictor originar din Basarabia, poposește în Banat, la Hușnița (Oravița). Ca și Igor Isac-Olișcănescu el însuși, Grigore Pribeagu a absolvit universitatea de arte plastice în Estonia, a intenționat să emigreze în Finlanda, dar, venind Perestroika, s-a întors acasă, la Chișinău. Și-a părăsit soția și pe cei doi copii, a ajuns șomer, și – ni se explică în Prolog -, în condițiile degradării accentuate a vieții – ”inflație, sărăcie, o democrație inflamată de promisiuni deșarte” – a venit în România, cu o expoziție itinerantă pe itinerarul Iași, Botoșani, Bistrița, Cluj, Oradea, Arad, Timișoara, Reșița. În ultima localitate, spațiul expozițional fiind ocupat, tablourile îi sunt trimise la Hușnița, o mică localitate pe malul Dunării, un spațiu aproape magic ce ”găzduiește” incredibilele povești din roman și unde eroul/scriitorul se va stabili definitiv. Pe neașteptate, lui Grigore Pribeagu, ”începuseră să-i placă gările și să descopere farmecul lor neobișnuit”, ca, de altfel, și protagonistei cărții sale, Ivoria Belova, o bătrână de șaptezeci de ani, cândva frumoasă, întâlnită, la sosire, în gara Hușnița. Un personaj bizar, cu alura Penei Corcodușa, amestec de Ana Karenina și Ema Bovary, pasionată de Lermontov și Heidegger, născută în Rusia, din tată rus și mamă româncă din Basarabia, emigrată în România, în 1944, datorită unui bănățean, Ilie Ilidianu, dezertor din armata lui Ion Antonescu. Pe Ilie Ilidianu, viitorul soț, în complicitate cu mama sa, Serafima, femeia îl adăpostește în Transnistria, la Tiraspol și îl urmează, la sfârșitul războiului, în Banat, la Hușnița. Serafima, mama Ivoriei, a absolvit liceul de fete din Krasnodar și facultatea de medicină din Sankt Petersburg. În anul al cincelea, ea s-a căsătorit cu un tânăr profesor cu zece ani mai în vârstă, Alexandr Belov, căruia îi devine asistentă. Marea Revoluție din Octombrie și, mai ales, ascensiunea lui I.V. Stalin lovesc decisiv liniștea familiei: datorită originii sale nobile, profesorul e degradat, ajunge să lucreze într-un spital și, ulterior, e deportat,  cu toți ai săi,  în Siberia. Alexandr Belov se îmbolnăvește de tifos și moare. După opt ani de exil, Serafima se întoare acasă, în Transnistria, unde fiica ei, Ivoria, reușește cu greu să își găsească un serviciu – curier la primăria locală. O împrejurare nefericită face ca tânăra să fie victima unui viol și a unei stranii aventuri amoroase cu agresorul, Vasile Știucă, un ”hoț mărunt, parazit al societății”. În urma agresiunii sexuale, se naște Gabriel, ”copilul cuminte” de mai târziu al cuplului Ilidianu.

Prima jumătate a cărții lui  Igor Isac-Olișcănescu este un bildungsroman în sensul cel mai cuprinzător al termenului. Beneficiază de o construcție și o arhitectură bine articulate: destinele celor trei protagoniști – Vasile Știucă, Ilie Ilidianu și  Ivoria Belova -, sunt urmărite în paralel, pas cu pas. Traseele existențiale se inferează subtil, întâmplările sunt zguduitoare, scenele de război, mai ales, au coerență, realism și veridicitate.

Născut într-un sat prăpădit, nu departe de Tiraspol, pe malul stâng al Nistrului, Vasile Știucă, și-a petrecut copilăria la orfelinat. La cincisprezece ani, a fost adoptat de o mătușă îndepărtată, bătrână și singură. Dă câteva ”lovituri” de găinar, jefuiește casa contabilului șef al primăriei și violează o tânără de șaptesprezece ani, pe Ivoria, aflată, întâmplător, în casa jefuită. Alături de ea, trăiește, ulterior, o scurtă și bizară poveste de dragoste. Izbucnirea răzbiului îl determină să plece de acasă, merge la Odesa și apoi, cu trenul, la Moscova. Se înrolează în Armata Sovietică, își schimbă numele în Vasilîi Stiuka și ajunge în linia întâi. Pe front, îl cunoaște, în împrejurări teribile, pe Ilie Ilidianu, care îi și salvează viața. Comite un act de bravură și e propus pentru decorare și înaintare în grad. E rănit de două ori, dar supraviețuiește și luptă alături de biruitoarea Armată Roșie, ajungând până la Berlin. ”Vasile a ieșit din război cu un piept plin de medalii pe care le purta mândru în zilele de sărbătoare”, conchide naratorul. Ulterior, Vasilîi Stiuka devine protejatul generalului Zveriev, primește un alt nume – Vasile Stukaciov, și ajunge ”informator” al sovieticilor. E trimis cu misiunea de ”cârtiță sub acoperire” în închisoarea Lubeanka, unde ”îi dă îngât pe câțiva dintre deținuții rebeli”. E recompensat financiar și trimis la odihnă în Ialta. Ulterior, i se dă o nouă misiune: ”să facem din România a șaisprezecea Republică Sovietică”. Sub numele de Vasile Caras, e transferat în țara de dincoace de Prut și numit șef al serviciilor secrete din sud-vestul țării. I se repartizează o locuință de serviciu la Hușnița, unde îi va reîntâlni pe Ilie Ilidianu și Ivoria Belova și unde viețuiește ca un veritabil stăpân cu drept de viață și de moarte asupra supușilor, alături de inginerul sovietic, Vladimir Vorobiov, responsabilul cu exploatarea uraniului din mina de la Ciuda din apropiere de Hușnița. Parcurge glorios procesul de comunizare, și ajunge, în vremea lui Dej, deputat. În cele din urmă, moare în condiții neelucidate în timpul evenimentelor din Decembrie 1989.

La polul opus, Ilie Ilidianu provine dintr-o familie tradițională de gugulani, tatăl său, Petre, fiind unul dintre liderii Mișcării Legionare Garda de Fier din zonă: ”un polemist aprins, care cunoștea bine istorie, dar și situația actuală a țării”. La cei douăzeci și trei de ani ai săi, Ilie se însoară cu o fată din sat, Gina, și în condițiile izbucnirii războiului, se îndreaptă spre Timișoara și se înrolează în armata lui Ion Antonescu, animat de puternicele sentimente patriotice sădite de tatăl său. Ajunge la București, la Chișinău și la Odesa, unde participă la acțiunile dure ale armatei române împotriva evreilor. Refuză să împuște, la ordinul unui ofițer român, doi copii și este trimis în linia întâi la asediul Moscovei ca interpret între aliați, având avantajul de a ști, din copilărie, limba germană. Pe front, îl întâlnește pe Vasile Știucă și îi salvează viața. Tot acolo, își întâlnește un alt prieten din copilărie, pe Franț, militar în armata germană,  care, surprinzător refuză însă să îl recunoască. După moartea acestuia, Ilie dezertează, trece prin aventuri incredibile, ajunge la Kiev și se oprește, în cele din urmă, la Tiraspol, în Trasnistria, unde e găzduit și ascuns de cele două femei, Serafima și Ivoria Belova. Se însoară cu cea din urmă, pe care, anterior, o salvase de la un alt viol, îi adoptă băiatul, pe Gabriel, are, la rândul lui, un fecior cu Ivoria, pe Nicolae, ”băiatul rău”, și, după încheierea păcii, revine la Hușnița cu noua sa familie. E angajat la mina de uraniu de la Ciuda, unde coordonează un grup prizonieri naziști exploatați ca mineri: o aventură plină de întorsături șocante, de evenimente neobișnuite.

În cea de-a doua jumătate a cărții sale,  Igor Isac-Olișcănescu schimbă radical configurația romanescă, felul în care povestea celor trei protagoniști e transformată în edificiu epic. ”Capitolele” își reduc serios dimensiunile, devin, mai degrabă, proze scurte, cvasiautonome, aduc în scenă personaje noi, precum  Leon Tipătescu, preot greco-catolic convertit la ortodoxie, colaborator al Securității, Toni Pricop, fost liberal convins, ajuns sublocotenent în armata lui Antonescu, uluitoare sosie a lui Stalin din Hușnița, Doru Borozan, un țăran sfătos ajuns măturător de stradă, sau, în sfârșit, Mihai/Mișu Novac, profesor de română și latină al liceului din Hușnița, alături de care Ivoria trăiește o nouă aventură erotică. Dar și povești de viață încărcate cu o puternică simbolistică, cu inflexiuni mitico-magice, precum crizele psihologice și trăirile de esență mistică ale lui Vasile Caras, viziunile onirice legate de livada de cireși de la marginea orașului ce aparținuse unui baron german etc. În cele din urmă, Mihai Novac condamnat în spiritul și stilul epocii și moare în penitenciarul de la Aiud. La rândul ei, Ivoria e internată în ospiciul de la Gutuia, unde își petrece restul vieții.

Legătura cu Heidegger e motivată de relația lui Ilie Ilidianu cu un prizonier german, fost student al filosofului, posesor al unui manuscris al acestuia. De asemenea, în text, apar numeroase reflecții și comentarii consonante cu gândirea autorului faimoasei Sein und Zeit. Dar toate acestea nu trimit romanul în zona eseului, chiar dacă, inițial, el s-a intitulat Apocalipsa după Heidegger. Poate în promisa de către autor, la final, ”a doua carte”…

*Igor Isac-Olișcănescu, Ivoria Belova. Patimile după Heidegger, roman, Editura Junimea, 2025