Unicitatea fiinţei stă şi în tainele pe are le aduce cu sine în întâlnirea cu partenerul său, în cele ce-i separă mai apoi existenţa de el şi-i crează acea independenţă faţă de ceilalţi. Cu cât oamenii se văd mai rar, cu atât vieţile lor se depărtează pe nişte orbite ştiute doar de cel ce le parcurge. În viaţa fiecărui om apar evenimente ce-l leagă de alte fiinţe, de alţi oameni, apar sentimente tainice nutrite pentru femei şi bărbaţi, care, în anumite momente, pot reprezenta variante ale destinului, ca dintr-o dată totul să revină la normal în acea prietenie sau căsnicie. Mai departe totul se construieşte cu teama de a nu se afla ceva din tainele duse de fiecare dintre parteneri.
Risipirile din anii tinereţii, aventurile cu sau fără de urmări din anii maturităţii se adună într-un noian de amintiri particulare, unde fiinţa celuilalt nu apare. Când şi când, eroii de altădată ai amintirilor de acum, pe care ai vrea să le scoţi din biografia ta, îşi cer dreptul la existenţă, întorcându-te din drumul pe care l-ai ales, şi dându-i chipului tău de acum o grimasă caricaturală, ca a unei măşti dintr-un bal mascat. Eroul din aventura uitată, sau tăinuită doar, te va lua fără să mai ţină cont de viaţa ta de acum, exact de acolo de unde v-aţi despărţit.
Reîntâlnirea cu el, are ceva din hidoşenia dezgropării unor cadavre pentru autopsii tardive, făcute pentru a determina exact pe făptuitorul unei crime. Dar asta doar atunci când legăturile dintre partenerii de atunci au fost atât de apropiaţi încât pasul unei vieţi în comun era ca şi sigur. Mă gândesc aici la aventurile pe care le au atâtea fete cu sumedenie de băieţi sau bărbaţi, poate însuraţi, în căutarea unei vieţi cât mai comode, sigure şi lipsite de griji, la virilitatea ce poate cântări cel mai mult în alegerea făcută mai apoi, fără să se ţină seama de viaţa secundă pe care şi-o va croi celălalt în căutarea prospeţimii senzaţiilor, şi chiar a sentimentelor faţă de alte persoane.
Desigur că nu totul se rezumă la pat, la aventurile de alcov, ci implică şi tainele materiale pe care le aduce spre o căsnicie unul sau celalalt dintre parteneri, unul cu tainele banilor sau averilor moştenite, altul cu sărăcia unui suflet incapabil să realizeze poziţia sa de valet în noua relaţie. Când familia se construieşte pe mai multe taine decât cele ce o pot izola de restul celorlalţi, apare riscul destrămării ei. La fel cum atunci când unul dintre parteneri, mai guraliv, destăinuieşte unor cunoştinţe, pe care le socoteşte apropiate, taine ale familiei doar pentru a pune în lumină greutăţile prin care trece sufletul ei.
Aceste taine, duse de fiecare dintre partenerii dintr-un joc de-a familia, banale prin repetarea lor la fiecare dintre cupluri, formează acea literatură de sertar a jurnalelor intime de mai târziu, când, cu iluzia unei prelungiri a vieţii, meditează asupra variantelor de destin pe care le-a ratat, fără să se gândească vreodată că la o întâlnire cu persoanele din acele jurnale, peste ani, vor descoperi nişte figuri îmbătrânite, ca şi ei, mai temătoare sau scârbite da viaţă, incapabile să refacă în vreun fel traseul perioadei cât nu s-au văzut.
Ferice de sufletele de aventurieri, de acei turişti notorii, pentru care trecutul nu există, ci doar harta lumii, cu traseele ei marcate cu galben, roşu sau verde, ce le oferă posibilitatea continuu de a fugi de ei, de tainele acumulate în tinereţe, de oamenii pe care i-au cunoscut şi faţă de care au păcătuit în vreun fel. Ei nu au mai nimic din alura descoperitorilor, ori a celor ce înfruntă crestele cele mai înalte ale munţilor, nici din acribia cercetătorilor din laboratoarele lumii, şi ei aşezaţi cu faţa doar către viitor, căci înaintează pe unul sau altul din traseele vieţii, nepăsători la tainele adunate în rucsacul din spate.
Aventurierii poartă în ei ceva din nepăsarea timpului faţă de fiinţele care se tem de trecerea lui, de parcă ar avea în buzunarul de la cămaşă un flacon cu elixirul tinereţii veşnice, ce le dă voie să experimenteze până la adânci bătrâneţi, senzaţii şi sentimente aparent noi. În realitate tot ceea ce se întâmplă nu e mai mult decât o fugă de trecut, iluzionată pozitiv de schimbarea peisajului, a oamenilor mereu străini pe care-i întâlneşte şi între care se simte la fereală, pentru că şi el, la rândul său e un venetic, despre care ceilalţi nu ştiu decât ceea ce văd. Schimbând mereu locul, ca într-o mişcare de nomad, posibilitatea reîntâlnirii cu tine, cu cel de altădată, e minimă, cum stabilirea printre străini, într-o altă ţară, te absolvă de toate vinile ce ţi s-ar putea aduce dacă te-ai întoarce înapoi. E în psihologia oamenilor de azi ceva din cea a răufăcătorului, care, în America, fuge dintr-un stat în altul să-şi piardă urma, iar aici, fuge în lumea Europei, să i se uite păcatele şi odată cu ele, să fie uitat şi el tocmai în celălalt capăt de continent.
Poate că zice: Mi-am schimbat viaţa. Şi zice asta, şi-a dorit asta, cu gândul că în scurtele lui reîntoarceri acasă va fi văzut ca un străin, ca o altă persoană, spălată de toate tainele pe care le-a lăsat în urmă. Aceştia nu-şi vor ţine un jurnal al amintirilor niciodată, ci vor înainta fericiţi că pe dvd-urile aparatelor lor de fotografiat sau filmat au surprins peisajul dintr-o ţară sau alta, munţii, sau marea, în mijlocul imaginilor acelora fiind figurile lor senine şi nepăsătoare.
Vechii greci, prin înţelepţii lor, spuneau că aceşti călători se îndepărtează prin drumurile lor de cultură. Timpurile moderne, ale marilor deplasări de oameni dintr-o parte în alta a lumii, deşi aparent merg în| întâmpinarea culturii universale, sunt o confirmare a intuiţiei acelor înţelepţi. Nimic nu s-a schimbat în două milenii şi jumătate. Şi ce dacă ai urcat treptele cetăţii de la Machu Pichu? Nu ai făcut decât să verifici dacă tot ceea ce ai aflat despre cetatea de la peste trei mii de metri e corect. Aventurieri de azi iau avionul ca pe o cursă locală învăţându-se să folosească toată tehnologia la zi pentru a-şi continua într-un fel viaţa de acasă şi acolo, la zece mii de metri deasupra pământului, sau pe un vapor. Aventurierii de azi nu mai sunt mari, pentru că doar redescoperă mereu ceva ce ştie toată lumea care stă acasă, poate chiar mai puţin de atât, ţelul lor nemaifiind cucerirea unui pisc inaccesibil şi nici scufundarea în Groapa Marianelor, ci simpla deplasare şi refacere a drumului altor şi altor milioane de oameni, din ce în ce mai depărtaţi de propria lor casă, de ceea ce au părinţii lor, de calmul de altădată al unei livezi înflorite în mai, de rondoul florilor din faţa casei.
Şi ce dacă, la fel ca miile de turişti ce trec zilnic prin faţa Monei Lisa, te-ai fotografiat cu ea, deşi lucrul acesta e interzis? Cine primează în fotografie, altul decât persoana ta? Epatarea de a fi alături de tabloul de la care porneşte povestea poliţist-eretică a lui Dan Brown? Asta dacă treci pe la Louvru. Cine are bani trece pe la Galeriile La Fayette, bea o cafea la una din măsuţele de la stradă şi priveşte amestecul uman de toate naţiile şi rasele ce i se perindă prin faţa ochilor simţindu-se parizian, adică nu un simplu francez din Ardeni, care poate că n-a trecut niciodată prin capitala ţării lui.
Şi Grecia, şi Italia, şi Germania, şi Spania, şi Anglia, şi Portugalia, şi Belgia… poartă pe străzile oraşelor lor o bună parte dintre oamenii ce fug de ei, pe lângă cei ce au venit să vadă o altă cultură, oameni ce speră ca în această viaţă să cuprindă totul pentru a se risipi cumplit, pentru a deveni o fiinţă abstractă, oarecare, fără un punct fix în jurul căreia să graviteze toată existenţa lor. Oameni fără de taine. Oameni care nu mai trăiesc cu spaima trecutului lor încărcat de evenimente pe care nu doresc să şi le mai aducă aminte, din care n-au învăţat nimic.
Se spunea despre generaţiile sfârşitului de mileniu că merg cu spatele înainte, că-şi privesc cu ostentaţie doar trecutul. Noul mileniu, abia început, şi-a întors fiinţele umane cu 180 de grade, să privească spre viitor, spre unul nomad, în care-şi pot permite luxul de a nu mai sta de vorbă cu ei înşişi în taină, care nu mai au taine, nu mai au trecut, ci un prezent continuu, colorat şi variat, în care o zi nu are cum să semene cu alta, veşnic deschişi spre ceva inedit, pregătiţi oricând pentru a trăi alte şi alte experienţe noi, departe de ceea ce se poate numi o aşezare în interiorul unei nacele de familie, a unei culturi. Viaţa lor e un compendiu de imagini disparate, vii, la cele ce ştiau deja din liceu.