Nu o dată poetul e atașat misterelor așa-zicând gnostice, dacă nu cumva tocmai capacitatea expresivă a versului, scris de un autor care se binemerită cu titlul de poet, devine brusc subordonata concesivă a ființei visând. Dar nu e deloc nedumerire starea de meremetiseli din versurile simulat elegiac-fluide și nici prilej de alte identificări, ori vreun indiciu „istoric“ că vocația scrisului evocă o dispoziție ființială mai mult eliptică până să fie contrasă ca variantă finală din sumedenia achizițiilor emoționale. Or, în aceste raporturi, fără vreun reper geografic-biografic anume, viața unui creator autentic e o biată aluzie amară. Afirmația categorică vine de la un împătimit, personalitate a culturii române, „nuanțele cuvintelor“ (Șerban Cioculescu) propunând descifrarea ecuației apărută în vremea din urmă pe coperta multor cărți. Viață și vers (Reșița, Editura TIM, 2025, 116 p., ilustrată pe copertă cu o lucrare a lui Petru Kneipp) e volumul mai recent al Marianei Pâșlea, subintiulația „101 nedumeriri“ forjând paradigmaticul, ca și cum un alt traseu, detaliat, al destinului ființial.

Ar fi să începem cu notele patetice, să vorbim de statusul elegiac al fundamentărilor imaginarului, să ne formulăm și noi „nedumeririle“ (de pildă, e biograficul semnal al dez-estetizării și al nevinovatelor truisme?, are autoarea simț critic, cum se întreabă editorul Gheorghe Jurma, tot pe copertă?), în legătură cu discrepanța dintre liniile suple ale visării de tip rousseauist, sunt cerurile și pământurile conexivele ascensionalului și ale descinderii în panoplia dereticărilor lăuntrului egotic. Fiindcă eul nu e atins de oftalmia prejudecăților, angoasele produc temperanță în vibrații într-un generic surdinizat în pietisme („Mai îngăduie-mă, Doamne,/Câțiva ani, sub bolta ta,/Nu suta, să împlinesc,/Ci doar cât pot să iubesc/Tot ce-ai făurit cândva,/Când nici timpul și nici spațiul/Nici măcar nume n-aveau!“), câte-o sentință pretins profetică prelungește lamentări, spiritul volubil inspiră versuri dedicatorii vârstelor mici ori mai cu seamă deconspiră pasionarea pentru polifoniile naturalului. Despodobiri semantice ating structurile temporale, totuși, jocurile imaginii instituie o procesualitate de terapii forjat boematice, o palid-ironică denuanțare a evenimențialului. Eul liric exercită deliberări, dorul de părinți, de copii, de nepoți, elegia anilor, cotidianul anotimpurilor, oamenii, prietenii, iubirile de ieri și de astăzi, alcătuiesc învelișul sentimental-meditativ al unor ficțiuni corolare. Contemplația devine substitutul pre-determinărilor metafizice: „Sunt bobul de rouă,/când, sorbit de soare,/simte cum se schimbă/într-o sărbătoare!//Sunt lumina zilei,/când, înspre apus,/privind îndărăt,/mai are de spus//un cântec=descântec,/din care bnoi doi,/dezlegăm noi taine,/din viața de-apoi!//Sunt ființa care,/cu viitor cert,/își va-nscrie vocea-n/nedorit concert,//unul orchestrat/de un dirijor/de înaltă clasă,/Stăpân tuturor!“ (Sunt, p. 13).

Inscripția timpului dă sens major conținutului acestor poezii, asta e o realitate a scriiturii. Dar e tot atât de adevărat, mai ales în versul liber, că autoarea știe să fructifice pentru sine conceptul de arbitrar sausurrian. În acest nomos al instaurării metafizicii notificările eului auctorial sunt episteme ale defigurărilor instrumentalului. Majoritatea poeziilor necesită decontaminări de crusta zgrunțroasăa calofiliilor. Numai tinerețea, însă, pare să fie logosul denunțărilor interiorității sufletului: „Tinerețe,/soare stins,/pierdut în uitat abis,/de ce nu m-ai întrebat,/când de mine-ai divorțat?!/Te-aș fi plătit cu bani grei,/în euro, nu în lei,/de-ai mai fi rămas/cu mine/încă zece ani de zile…/Sau mai bine vreo treizeci!/Cum să-ți spun,/să mă-nțelegi/că nu tu încălcai legi,/ci doar eu eram/blamată,/pentru că-mi doream/erată/la o carte ce-o credeam/că nu-i tocmai/terminată…” (Tinerețe, p. 107).

Noua carte adaugă biografiei culturale a autoarei aurul acestor ani de fidelități ireductibile față cu arta scrierii vieții „pre versuri tocmită.“