Datorez această expunere în scris domniei sale domnului Academician Dan Dubină, președintele Filialei Timișoara a Academiei Române, care m-a onorat cu alocuțiunea sa în Aula academică, la deschiderea Medalionului literar aniversar Ion Jurca Rovina – 85. Precum, și în calitatea sa de moderator, domnului Conf. Univ. CS II, dr. Ioan David. 

Poezie. Nu ea mi-a fost începutul. Singur prin beznă, schița citită, însă cu ea am ieșit la lumină. Zădărnicie. Sigur, Fericiți când renaștem, și după ce trecurăm prin furcile caudine ale cenzurii. Totuși, poezia, cu ea aveam să mă țin de mine, precum în Tânguirea iconarilor, și așa mai departe, prin caiete, prin întâmplare, până la Ospățul solemn sau mai recent, Infinitul singur.

Proza, în construcție, romanul, Noua promisiune, conștientizarea, prin lectură,  a unei structuri relevante. În plus, iluzia personală, experimentul în scriitură, pe un fundal al realității prezente, Cine rămâne treaz, alo, schimbă titlul, ai uitat? ignorezi cenzura? Ia exemplu, autocenzurează-te, frate, sau evită cu o Călătorie spre iubire, numai că și iubirea se cere cenzurată în Carte.

La rândul lui, gazetarul pe-o gură de rai cu cotidianul. În roba lui culturală, îndrăgostit de teatru, ca într-un refugiu, bietul cronicar dramatic. În umbra scenei, cu o carte de cronici tipărită în libertate. În sfârșit, impulsionat, încurajat dramaturgul, cu prima reușită pe scenă, Râzi, nebunule, și pentru mine. Absurd, punctul de pornire, spre piese parabole, Oul natal, Atacul bacantelor, Piscina din mlaștină. Liber, după îndelungi documentări, Dragoste cu Europa, împăratul Napoleon, din care se hrănește, cum maiestatea sa zicea, și azi, unită Europa. „Personajul său e fascinant și complex, distribuit într-o versiune unde își joacă lucid rolul, cu intensitate și har, umor, emoție uneori”, scrie cronicarul Constantin Paraschivescu. Personajul Bonaparte adus din istorie pe scenă și în piesa Oglinzi oarbe, piesa „judecății”, în așa-zisa  oglindă teatrală. Precum și destinul poetului Esenin, neelucidat între sinucidere și crimă, Nopți cu Isadora, în regia lui Sabin Popescu la Naționalul timișorean. În plus, cu Maria din Magdala, în montare la Cluj, cu Angelica Nicoară, dar și la Naționalul timișorean cu Roberta Popa. Crimă și veghe îl are ca personaj pe inegalabilul creator, autorul romanului Idiotul, F. M. Dostoievski, care și-a încheiat manuscrisul la Florența. Da, pot spune cu siguranță că teatrul m-a scos în lume, în așa-zisele viziuni, numite de către omul de teatru Ion Cocora, poetul, editorul care, împreună cu Dana Pocea, m-a determinat să-mi public piesele la Palimpsest-ul lui.

Nu întâmplător, programatic, într-o adevărată bătălie cu mine însumi pentru izbândă creatoare, având drept principiu că în față trebuie să se afle lucrarea, apoi făptuitorul.  Conștient, într-un permanent legământ, nedeclarat, nescos pe piață, supus unui parcurs fără întrerupere. În teatru, ori cu reveniri la roman, Moștenitorii iadului sau Cartea bolnavă, „Romanul lui Ion Jurca Rovina nu poate fi discutat în afara teatralității. Este o trăsătură care îi conferă nu doar valoare, dar îl și plasează în plină modernitate. Nu va fi singura plasare, ba, mai mult, va fi chiar transgresată de alte trăsături”. – scrie în cronica sa Alexandru Ruja. Sau: „Cartea însăși devine personaj, vorbește, își povestește avatarurile.”  Revelatoare, exegeza lui Eugen Dorcescu, din prefața cărții: …„romanul lui Ion Jurca Rovina, text dens, plin de idei, susceptibil a fi abordat din diverse direcții interpretative, spațiu ospitalier atât pentru lectura inocentă, delectivă, cât – mai ales – pentru o hermeneutică avertizată – are drept temă (drept arhitemă)  ontologia dilematică a intervalului, statutul uman al acestuia  și justificarea lui metafdizică”.  Precum și regretatul Eugen Evu avea să remarce: „Un roman radiografic, spectral, prin esențialitatea demersului său, prin stilistica impecabilă a unui „coborâtor în infern” deloc orfeic, ci, neo-dantesc.”

Încadrarea făcută de către istoricul și criticul literar Alexandru Ruja, sub denumirea Mit și teatralitate, paradigme estetice ale prozei lui Ion Jurca Rovina, cred că se potrivește în special la mai recenta Carte Oul apocaliptic, cartea mea țintă, cum îmi place s-o numesc. Drept care, în partea întâi, Numele tău femeie, într-un fantastic zbor alegoric, femeia, în simbolizarea ei abstractă, se regăsește întruchipată în existențe feminine, cu nume celebre. În fundal, realitatea imediată, într-o surprinzătoare  devastare a ființei umane, sub genericul Ecluzare de monștri,  culminând cu războiul și crima. Sub spectrul  unei evidente apocalipse. Tărâmul fabulos – Partea a treia – pare a se regăsi dramatic, cu un farmec aparte, în fantastic celest.  În Epilog, ca o concluzie, în exprimare mai mult decât lirică, sub efect apodictic: „Omule, respectă femeia care ți-e mamă, soață și fiică, nu te mai blestema singur, nu mai ucide oameni, omule. Iubește femeia, să te iubească și ea. Nu s-a descoperit încă atomul să-i spulbere din cosmos Dumnezeul”.

Da, care va să zică, un prozator mutant, în concepția reputatului critic și istoric literar Adrian Dinu Rachieru. Cu revenirea în alocuțiunea rostită  la medalionul Ion Jurca Rovina – 85, precum că scriitorul sărbătorit are darul de a se rescrie. Corect, cu mențiunea că rescrierea respectivă se produce tot sub semnul așa-zis mutant, în alte  expresii și modalități de redimensionare  a unor sensuri anterior revelate. 

Cât privește dramaturgul, în același context aniversar,  regizorul Ștefan Iordănescu, în alocuțiunea sa, ține să coboare pe scena cu piesele autorului, în actualizarea, fie și a celor cu miză istorică. Sau în viziune teatrală, precum i-a fost  coordonarea premierei cu Maria din Magdala. În paralel, își afirmă susținerea noului text ce presupune curajul regizoral în montare, pe care și-l asumă.

Prea mult, prea puțin, dacă nu aduc în prim plan și Îngerii de sânge, cartea  de teatru cu  sfânta triadă română, Brâncovenii, Craiul zorilor întru libertate Avram Iancu, și Tragedia Eminescu, carte nominalizată la premiul pentru teatru la Uniunea Scriitorilor. Piese aflate în promisiunile unor teatre.

Anul 2025 a fost nominalizat la 15 ianuarie anul Eminescu, 175 de ani de la naștere. Nominalizare însoțită și de ignoranță, din păcate.     

Și totuși, Iubirea Eminescu & Veronica, premieră la secția tineret a Teatrului „Merlin” din Timișoara (15 ianuarie, 2025).

Pentru un dramaturg abordarea mitologiei eminesciene devine o chestiune extrem de riscantă. Și când scriu „mitologie”, mă gândesc, deopotrivă, la existența lui omenească, la iubirile poetului și, deasupra lor, iubirea pentru Veronica Micle, muza supremă, nu scutită de o recunoscută relație cu „maleficul” Caragiale, pe care Eminescu, se zice, l-ar fi amenințat cu moartea, dacă mai pândește cărările Veronicăi. Pe acest traseu al iubirii, cu trăiri sublime, dar și cu conflicte și împăcări, se țese destinul genial al poetului, culminând cu  lovitura fatală a înlăturării de la „Timpul”. Apariția volumului Dulcea mea doamnă/ Eminul meu iubit, cu specificarea:  Corespondență inedită  Mihai Eminescu – Veronica Micle (Editura Polirom 2000), avea să schimbe capital perspectiva și asupra profundei, „abisalei” iubiri Eminescu – Veronica. „A fost o iubire frumoasă și chiar cred că ea a meritat să fie mitizată.” Îmi regăsesc ideea din textul meu dramatic în această frază definitorie a lui Mircea Mihăieș, citându-l în completare: „O poveste mirifică, plină de parfumul  unei lumi romantice, stând, ca într-un blestem, sub vraja erosului și a morții”. (s. n. )    

Predestinare în intimitatea ființei, sub spectrul imanenței exterioare a existenței – inventata „alienație mintală”, și moartea suspectă a poetului, urmată de  izolarea voluntară a Veronicăi și sinuciderea la Văratic. 

Iubirea simbol în România, cu proiectarea ei onirică  până „dincolo de mormânt”. În viziunea dramatică a textului personal, Iubirea Eminescu & Veronica, și, deopotrivă, a spectacolului conceput de  Mădălina Ghițescu, avându-i interpreți pe actorul Robert Copoț și pe actrița Corina Dohanici.

Acum, actorului Robert Copoț și actriței Naționalului, Roberta Popa, în acest rostit miraj poetic de toamnă, toată iubirea mea pe care o am de jumătate de veac de cronicar pentru artiștii scenei.       

Prea mult? Vinovat cronicarul, prins și el în acest legământ pe care l-am respectat și îl respect. (În rest, în paranteză, vorba Ecclesiastului: „Deșertăciune și vânt”.)

La 85 de ani, într-un pisc al vieții, pot să cadă și parantezele.

N-am vândut, n-am trădat, cu păcatul nu m-am certat. O bună prietenă de familie, în credința ei, mă tot sfătuiește să mă spovedesc. Păi, în atâtea scrieri nu mi-a fost destul? Nu, nu la biserică… N-am urât, nu urăsc, biserică pentru iubire mi-am făcut, în vers, bineînțeles. Dragă doamnă, n-ai auzit și acum că e toamnă?…

Mulțumesc prietenului Ion Marin Almăjan că m-a însoțit în această reculegere, (fără Pollux și  Castor…) în filmul  cineastului și publicistului Victor Popa.

Doamnei mele Melania, rugăciune pentru iubirea alături de mine, și fiului nostru Ciprian cu soția Mihaela, nepoțelului drag, Alexandru, urare pentru creștere și învățătură. Celor prezenți, rude și prieteni, dragi cunoștințe, spectatori, viață fericită!

Viața e mitul suprem, pe scena vieții, noi, actorii, ne jucăm rolurile.            

(1 octombrie 2025, la Filiala Timișoara a Academiei Române)