Deși toată viața am crezut că îngerii nu au trup și că ei doar coboară din creație imaterial, lângă noi s-a așezat încet, fără să se uite în jur, o femeie în rochie de in albăstrie, ținând strâns la piept un fel de poșetă la fel de albăstrie. Ne-am privit năuci și eu, și blondul, neștiind cum să reacționăm. Gândul îmi zbura anapoda; am înțeles din privirile blondului că trebuie să-mi iau inima în dinți și s-o întreb cum a apărut aici, în mijlocul nopții fără ca măcar să fie simțită de  vreunul dintre noi, cu atât mai puțin de câinele ciobănesc care, ce-i drept, mai mult latră decât mușcă.

Mă apropii încet. Ea se așezase cu mâinile între genunchi, privindu-le ca și cum de  acolo ar zbura toate visele și gândurile. Îngaim tremurat, cu o voce ca un huruit da betonieră, surd și sacadat, întrebarea, și mi s-a părut cel mai lung discurs ținut de cineva:

– Cum te cheamă? Ce cauți aici? Abia atunci a ridicat capul, privindu-mă cu cei mai frumoși ochi și cel mai frumos zâmbet pe care l-am văzut în viața mea.

Îi privesc mâinile răsucind ceva imaginar, în timp ce dintr-o aripă de înger, se aude o voce limpede ca răsăritul dimineților de vară. Răspunde încet  și cu aceleași răsuciri imaginare ale degetelor, întorcând din nou privirea spre genunchi și ridicând din umeri.

Blondul se uită speriat la mine, văzând că îmi schimb fața în toate culorile.

– Las-o să se odihnească! Cine știe de unde vine și prin ce a trecut. Când se va lumina, vom avea destul timp și pentru întrebări.

Blondul a fost mereu mai înțelept decât mine, drept pentru care mă îndrept spre masă și torn un pahar cu apă pe care i-l întind fetei.

– Îți aduc și o pătură imediat ce bei apa. Să te învelești bine. Aici, după cum se vede, noaptea este destul de răcoroasă. Blondule, hai să ne întindem și noi.

Noaptea era densă, fără pic de stele. Vântul șuiera de-a lungul casei, lovind obloanele ferestrelor.

– Închide-le, blondule, nu vom ațipi nici noi dacă o ține tot așa, îi spun, în timp ce caut ușa care părea să fi dispărut în întuneric.

Reușesc să mă așez pe marginea patului fără să mă întind și mă gândesc la fata care a apărut ca dintr-un vis. Un stol de păsări îmi zburau prin creieri ca nălucile arborilor părăsiți în toamnă. Va rămâne aici?

– Nu vrei să dormi? Ce stai ca turla bisericii în cucuruz când e lună plină?

– Mi-e cam somn, blondule. Ție chiar nu ți se pare nimic nefiresc? Te porți de parcă ar fi ceva normal să vină cineva la miezul nopții, așa, buzna peste tine, și înger pe de-asupra, de parcă noi am fi aici ân Capela Sixtină, încarnați ca Petru și Ioan Botezătorul.

Blondul pufăie, așa cum face de obicei atunci când vrea să nu fie văzut că râde.

– Bă, tu nu te mai lecuiești, îngăimă el, în timp ce căuta pipăind scrumiera  pe măsuța de la capătul patului. Hai să-ți spun ceva. Odată, am crezut că a dat norocul peste mine, când m-am trezit, în timp ce eram oprit la semafor, cu o bunăciune pe scaunul din dreapta. A deschis portiera și a intrat în viteză strigând la mine: Bagă mare și accelerează! Am acționat ca un robot, firește dar la următorul semafor, că am avut ghinionul să fiu la un șir de semafoare, până să îmi dau seama ce se întâmplă, bărbatu-său mi-a pliat puțin mașina cu bâta de baseball, de la parbriz la portbagaj.

– Ce legătură are asta cu situația de acum? Și lasă șotiile în scrumieră. În situația dată, va trebui să mă descurc singur, fără sfaturile tale.

– Parcă tu spuneai adineauri, că întrebările și lămuririle vor fi date la lumina zilei.

– Păi, da!

– Și dacă nu am un plan, cum crezi tu că mă descurc?

– Nu trebuie decât să reproduci frânturi din tot ce ai visat până acum, înfumuratule. Oricum, ea habar nu are că defilează prin visele tale.

– Blondule, mă disperi! E atât de frumoasă! Mai frumoasă ca în vis. Rochia albastră ca cerul, îi cuprinde trupul ca o ancoră și mâinile albe, parcă mângâie cerul, ochii…

– Incurabil!

– De ce, blondule, chiar aşa este! Mâine de dimineaţă, adică azi, că e deja ora două, am să-i spun tot ce nu am putut să-i spun până acum.

***

Vântul își mai tăiase aripile și mă gândesc să deschid obloanele ferestrelor. E prea întuneric. Orbecăiesc prin gânduri îndreptându-mă încet, cu mâinile întinse către fereastra de deasupra mesei. Deschid obloanele și, printre scârţâiturile lor, o cută de lumină albastră străpunge  camera, conturând ușa întredeschisă ce dă în sufragerie, acolo unde îngerul albastru încă dormea. Mă apropii încet și mă uit prin crăpătura ușii. O parte din lumină, îi acoperea fața. Dormea adânc, ținând cu mâna stângă strâns la piept, un colț de pătură. Fața îi era de un măsliniu catifelat, iar colțul gurii îi fusese desenat de un spasm care m-a făcut să cred  că visează.

E de bine, îmi spun în gând, dar tare aș vrea să știu dacă sunt și eu acolo. Dar ce mai contează? Trebuie să închid ușa. Din câte știu, blondul are somn cu sforăituri și fata s-ar putea speria, crezând că cel sau cei de care a fugit o urmăresc cu rafale de mitralieră.

– Nu închide!

Urmăresc linia de lumină și, la capătul ei, doi ochi mă priveau dintr-un chip zâmbind.

– E mai bine așa îmi spune, trăgându-și pătura până la gât. Oricum, nu mai pot să dorm.

– Dar, îngaim eu, nu te deranjează?

– Nu, nu mă deranjează în plus, nu mai e mult până la ziuă. Stai și tu locului, trage-ți sufletul, nu ai reușit să dormi deloc.

Doamne! Îmi vine să spun Tatăl Nostru și, totodată, îmi vine să râd aducându-mi aminte de Mârlanu din Trăzniţi în NATO; Mersi, Doamne! Mă apropii încet, privindu-i mâinile, și mă așez pe scaunul de lângă masă: era cel mai aproape de fotoliul unde se așezase și adormise o bucată de vreme fata cu nume frumos. Simt că transpir, dar iau o poziție bățoasă, sigură, mimată desigur, să nu simtă tremurul emoției care îmi bântuie tot trupul.

În timp ce urmărește un punct imaginar, mă întreabă cu o voce caldă și înceată, fără să întoarcă privirea de la acel punct, de parcă acolo s-ar fi scufundat toate corăbiile lumii:

– Ai vrut să mă întrebi ceva aseară?

Camera se îngustase al naibii de mult. Mă simțeam ca într-un gang care se îngustează în fiecare secundă iar fâșia de lumină care străbătea camera dinspre crăpătura ușii, îmi trecuse prin stomac.

– Da, de fapt nu-mi dau seama dacă voiam să te întreb altceva decât ceea ce te-am întrebat deja aseară: totuși, cum ai ajuns aici?

– M-a adus un nor, spune zâmbind, în timp ce privirea ei părăsi acel punct imaginar și se întoarse către mine.

– Da, se potrivește, îi intru în joc. Ai avut și alai, după cum s-a văzut azi-noapte. Nici nu mă așteptam să nu ne spele streșinile, dar, probabil, ai dat ordin vizitiilor vântului, să se retragă în hangare.

Zâmbește din nou. De data aceasta chiar mă privește ca și cum ar fi fost adevărat și acum și-ar cere iertare, și alege cu mâinile firișoare din țesătura păturii.

– M-ai căutat? Cândva, într-un vis de demult, ne-am întâlnit. Mi-ai spus atunci că mă vei căuta. Deși nu cred în vise, te-am așteptat. Te vedeam în fiecare trecător – dar fiecare trecător avea treaba lui, gândurile lui, visele lui și nu am fost întrebată niciodată cine sunt și ce caut acolo, aproape pierdută în mijlocul mulțimii. Uneori, făceam parte dintre ei, alteori, străină, mă simțeam pierdută, negăsind decât bucata de cer care îmi apăra de fiecare dată visele, chiar și iluziile, atunci când credeam că, în sfârșit, porțile dimineților sunt deschise.

Ascultam răsucind între degete țigara pe care nu voiam să o aprind. Nu aveam curajul să o privesc în timp ce povestea, dar îmi făceam filmul poveștii în gând. Lumina se lărgise, aproape că umpluse camera scânteind un alb orbitor în paharul rămas pe jumătate. Dacă aș deschide  acum ferestrele? îmi pun întrebarea răsucind mai departe țigara care se golise de tutun aproape pe jumătate. Am două variante: să deschid şi ea să se oprească din povestit, ceea ce nu-mi convine deloc, sau să las să curgă totul de la sine, și atunci voi fi împăcat cu situația. Dacă e pornită pe povestit, atunci sigur va povesti. Întorc capul şi îi privesc doar mâinile ca și cum de acolo ar depăna amintirile, răsucindu-le în firul subțire al viselor târzii. Îmi imaginez că ține în brațe un vas ca un ulcior din care curg răsfirându-se printre degete.

Aerul se împrospătează cu lumina din ce în ce mai pătrunzătoare.

– Vrei o cafea? o întreb, nemișcându-mi ochii de la mâinile albe.

– Da, mulţumesc! E binevenită o cafea, răspunde zâmbind cu recunoștință.  Nimic nu  e mai bun la primele ore ale dimineții.

În timp ce prepar cafeaua, îmi spun în gând, că totuși, pentru mine, mai bun de o mie de ori decât cafeaua ar fi să o găsesc alături în fiecare dimineață atunci când întind mana să opresc deșteptătorul. 

– Nimic nu e mai frumos, decât să te trezești dimineața în aroma cafelei calde, umflându-ți nările, iar pașii să te îndrepte către ibric, se aude glasul blondului apărut în ușă cu ochii cât cepele, etalându-și veleitățile poetice. Ce-i mai bun decât o cafea? Desigur, doar gura ta, continuă el, îndreptându-se către masă.