Marea obsesie a poetului care se respectă și își respectă menirea este cuvântul. În fiecare clipă eliberat, căutat, aflat și adorat ca faptă de stil, implorat, decantat, întrebuințat, inițiat ca mereu imprevizibil. Receptacol de sensibilitate, poezia rămâne, însă, o realitate particulară, o experiență a individului. Destui specialiști vorbesc de niște decenii de poeticitatea în ordinea rostirii/scrierii dar și despre o retorică a non-convenționalului ca modalități instrumentale de a edifica adevărul fără de artificii prin poem. În vreme ce eul auctorial își oferă sieși o dispensă, geniu care transcende asimilări germinative, inițieri, descifrări, în tonul magiei unor echivalențe axiologice.
Prin inserția necontenit idealistă în lumea poeziei sale, Nicolae Sârbu își poartă orgolios blazonul de inorog al revoltelor asumate o dată cu arderea violentă a etapelor. Poemul său leagă un dialog insolit cu universa.litatea. Aceasta este și măsura, cea mai adâncă posibil, prin care denudarea expresiei și, iarăși, impetuozitatea stilistică dau un anumit patos științei construcției poematice în noua carte, Poezia vrea să mă-ntrebe ceva (Reșița, Editura TIM, 2025, 88 p.), deversează remanențele retoricii strict personale și transformă extrem-grațiosul fruct decantat în nuanță de imagism, expresivitate și sensibilitate. Pecetea ineluctabilă, astfel, e a poeziei-tentație, a miracolului-interogație („Și ce-ți mai rămâne în palmă/Când subit dezbraci o himeră?/Glociunea-i, sfântă și sudalmă,/Emigrând în altă emisferă“), în vreme ce viziuni coerente evocă interstiții în unitatea fluxului liric. Eul transcende pernicios, însă, matricea imuabilului, revelează componente de echivalență privilegiată a poemuuli, realitate de necontestat. În datele acestei poezii, niciodată „domesticite“ în spontaneitatea-i inițiatică, deschiderea unei dialectici inspiră atitudinea investigatoare a lectorului, și el aflat sub dicteul fanteziei, totuși, de a retranșa favorabil disonanța ontologică. Mișcarea antinomiilor parafează existența, procesul dizolvant revendicat ruinărilor temporalului, octava perfectă fiind axioma periplului spiritual, iscat din cumplita obsesie a inertului: „Ce mă fac, Doamne, cu câinele/Paznicului întors pe dos,/Pus instantaneu să lumineze,/Să prevadă viitoare eclipse?/Ce să mă fac cu frigul/Dintr-un maldăr de oase/Colorate cu saliva statuilor?/Unde m-aș putea ascunde sigur/De aceste sentimente de calorifer,/Tocmai debranșat de la razele lunii?“ (Calorifer debranșat de la razele lunii, p. 15).
Între ființă și cuvânt, un eu suportând cinestezia visului, aidoma unui decisiv suprarealist ori ironic-sarcastic generând conștiința voluptuoasă a unor surpări cotidiene, exprimă o realitate suverană. Doar că și în zona i-realului o altă dialectică ineluctabilă inspiră datul elementar, „materialitatea“ întruchipărilor, poate indiscernabilul. Identificabila grație, însă, nu e niciodată străină de exercițiul spiritual prin care constructul liric insinuează un suflet fecundat, energia imaginară. Îi suntem datori acestui important poet al literaturii române, de sorginte echinoxistă, aprecierea creării spectacolului imprevizibil dintr-un joc al aparențelor, extras din prima secțiune a cărții, Fără răspuns („Până la urmă înțeleg/Și neputinței mă supun./Accept că tu, muză,/N-ai cum să fii o cloșcă/Gata să-mi clocească/Pătimaș angoasele./N-ai cum să fii nici un/Păianjen voluntar/Ce peste tot împroșcă/Vorbe că ai fi lehuză/Într-un timp inoportun./Când eu, fugit din calendar,/Aștept un înger bleg/Să-mi nemurească/Orele, oasele.“), lupta constantă împotriva tuturor tiparelor, vitalitatea inepuizabilă, modalitatea prin care alteritatea concretului ține de strategia unor „urzeli“ metafizice. Concepția „mobilistă“ a instanței lirice, un excerpt deloc îmblânzit din lecția neoexpresionistă europeană, nu-i este străină poetului nostru, cum nici voluptatea fictivizării, ignorând primejdia propensiunii, și nici chiar mariajul insolit al cuvintelor. Nicolae Sârbu are un vers încărcat de potențe, are intuiția virtuților adânci ale limbii materne, caracterul ludic al poeziei sale îl încadrează între cei mai orgolioși „spărgători de canoane“ din literatura noastră contemporană. Pendularea între contrarii ajută la structurarea metaforică a versului, doar că datele aceluiași cotidian sunt cel mai des bulversate de un eu activ sugerând taina nevăzută între „stihiile“ esențiale: „Din neunde mi se face semn,/Uite cum vine spre tine târâș/Abia abia ajunge un abis cântător,/Cu brandul o brândușă spânzurată/Tocmai la intrarea în rai, acolo/Neșansele mele bine împachetatre/Nu trebuie aruncate la gunoi,/Vor face explozie la întâlnirea/Cu alte dezagreabile neșanse/Când păsări cu-o durere de paradă,/În ciocul lor proaspăt dat cu ojă,/Ne îndeamnă nu vă temeți/De paiața unui pierde-viață ca el,/Veniți, veniți la parada cu măști,/Unde scuipatul joacă un rol de sămânță,/Veniți în acest abis abia cântător/Și pupați ciocurile date cu ojă.“ (Un abis cântător, p. 8).
În acest volum chiar și o poezie a imanenței, dominând în majoritatea textelor, reia mituri din cercul oniricului. Pulverizat astfel, poemul incumbă imaginea activă, ironia tragică. Cum știm de mult timp, poezia neomodernității e o mare „zgâlțâială“, nimic nu trebuie să aibă asemănare, totul ține de un mentalism estetic. Psihobiografia nu mai e chiar la îndemână; suntem în plină deculturație critică (Paul Cernat), un hipo-, hiper- text ne păstrează mereu cu gândul la spectacolul lecturii Lumii. Dar nici poezia lui Nicolae Sârbu nu este una centrifugă Orfismul, mitul orfic, de care nu este străin debutul poetului în „Echinox“, incumbă și etapelor de-acum un anti-vizionarism, cum reținem din secțiunea a doua, Și alte migrene din rupte antene, unde ființa utopică și ființa distopică reprezintă o realitate a disjungerii („Smulge-o tu, Homer, de pe ochi,/Căci numai tu vezi prea deasa,/Străvezia pânză a cuvintelor,/Să pot adânci în voie/Blestematul deochi,/Flămândul mormintelor/Să nu-mi fure iaraleasa/Din prea abandonata Troie.“), iar originalitatea inalienabilă, fie că o percepem ca pe un profetism social, nu poate încălca simbolul generic, deloc convertibil în ludisme de tot felul: apetitul intuitiv al unei scheme prozodice, ca adeziune-gesticulație la o structură particulară de fond și de formă. Adeziunile poetului aduc uneori a patologii, poezia își conține maturitatea. În adevăr poemul lui Nicolae Sârbu îmbie la oficieri liturgice, la interpretări implorator-adhortative. Dar există o materialitate ritmică? Așa cum există nuclee de gesticulație perifrastică, amarul lumii tot ca joc imersiv: „Cum să țin puțină umbră/Prea pustiului din mine,/Să-nvelesc cu limba-mi sumbră/Drumul biet ce-abia se ține?//Și ce fluture zeu îmi ridică/Sacii cu mirt de pe umăr?/Ce zbor de lumânări urzică/Viul, de nu știu să-l număr?“ (p. 78).
Noua carte a lui Nicolae Sârbu înseamnă o altă cântărire lucidă a valențelor cuvântului, un athanor în care alchimiile tuturor aderențelor eului auctorial devin poeme de rară calitate. Recuzita poetului, efectele stilistice completând perfect biografia liricii sale, dobândesc virtutea materială a marmurei. O stare de grație, exprimând un suflu aparent nou, întreține și în recenta carte vibrațiile autenticului și dă funcției tranzitive a actului psalmodierilor acestui bulversant cotidian contemporan rolul decisiv. Nicolae Sârbu este unul din poeții de elită ai literaturii noastre contemporane.