Marius este un vecin atipic. Scund, grăsuț, dar foarte activ. Precum o minge aflată mereu în rostogolire. Un alt vecin, Cosmin, l-a poreclit bosulică. S-ar putea spune că nu e o poreclă onorabilă. Și că ar trebui să evităm astfel de etichetări. Personal, mă feresc cât pot. Ba chiar mă forțez să nu-l confund pe Marius cu porecla sa.

Altfel, Marius e un vecin plăcut, harnic și cu mult aplomb. Un bosulică. Și uite cum am ajuns să-i lipesc eticheta. Una greu de dezlipit. De vină e doar Cosmin, căruia eu îi spun încruntatul. Însă porecla asta nu a prins și nici nu e interesantă.

Apropo, mie îmi spun scriitorul, care nu e chiar o poreclă. Iar dacă ar fi, ar fi una onorabilă. Spre deosebire de bosulică.

– Ieri seară, m-a luat în primire când ne-am intersectat pe casa scării: Am avut glicemia de 145.

Când vorbește, Marius e mai înalt decât media. Altfel, îmi ajunge doar până la umeri. Când îl ascult, am impresia că devin un elev gata să fie de acord cu orice zice profesorul. Doar, doar scapă. Cunoașteți senzația? Eu am exersat-o doisprezece ani lungi și istovitori.

– Ce am mâncat? mă întreabă el retoric. Mai nimic, își răspunde tot el. Ieri am mâncat altceva? Nu. Aceleași salate. Aceleași două felii de pâine cu șapte sau șase semințe. Naiba să le ia!

Mă transform într-un zid la care își exersează îndemânarea. În loc de mingi, cuvinte. În loc de paletă, gura. Scuipă cuvintele, ele ricoșează de mine, le prinde, le scuipă înapoi. Stau nemișcat și aștept concluzia.

– Îmi vine uneori să urlu. Poate chiar urlu. Ce boală e asta care se măsoară în salate mâncate? Dimineața una, la prânz alta. Niciun gram. Mă crezi?

Gram, mă gândesc.

– Nimic! exagerează el. Nu am dat nimic jos! E ciudat. Soră-mea slăbește, maică-mea slăbește, nevastă-mea slăbește, fiică-mea slăbește, secretara slăbește, vecina de la doi slăbește, vânzătoarea slăbește. Numai eu nu. Fac ceva greșit?

Stă și mă privește. Se aude ușa de la bloc cum se deschide. De fapt, se aude broasca electromagnetică. Clanc, face când se deschide. Apoi clonc, când se închide. Are alt sunet față de ușa laterală, la rândul ei cu o pereche de clanc-clonc, dar pe alt ton. Diferit de cel de la gunoi. Acela e mai strident, mai ascuțit. Parcă nici nu e clanc. Mai degrabă clinc. Clinc-clinc. E ciudat, poate din cauza gardului de sârmă și a ușii improvizate. E dificil să scoți sunete onorabile când tot ceea ce faci este să securizezi o duzină de pubele. Chiar și așa, clinc-clinc în loc de clanc-clonc.

– Nu, nu mănânc. Am verificat aseară… îmi notez fiecare masă. Calorii, bio sau nu, chimicale, cu zahăr sau fără. E important! Iese că bag în templu sub o mie două sute de calorii pe zi. E ceva, nu?

Dau din cap. Nu am idee dacă e bine sau rău. Eu mănânc ce prind, pe unde găsesc. Rareori îmi fac mâncare acasă. Nu am de ce. Și chiar și atunci când o fac, ajung la același ou fiert, alături de un castravete sau o roșie. Ce găsesc prin cămară. Uite, de dimineață am mâncat un castravete strivit, peste care am presărat sare, ulei și semințe de in, apoi am ras un usturoi. Minunat. Alături de un ou fiert și niște nuci. Nucile le-am luat de la Lidl. Am prins câteva coji, pe care le-am scuipat. Nu e mare lucru. Însă corpul meu nu e templu. Cel puțin din ce știu eu.

Mă uit mai lung la el. De fapt, el a început, oprindu-se din vorbit și tăcând. Să-i răspund? Referitor la templu sau la ce? Calorii. Habar nu am ce-s alea. Trag totuși aer în piept și mormăi ceva. Mingea e la el. Din nou.

– Este! exclamă el. Și cu toate astea eu nu slăbesc niciun gram. Nevastă-mea, da. Soră-mea, da. Maică-mea, da. Fiică-mea, da! Până și secretara a slăbit. Cum naiba? Mănâncă de zici că e sac fără fund. Ieri a mâncat o șaorma întreagă. Fără ceapă. Păi eu aș putea? Ce zici? Nu, desigur!

Mai coboară o treaptă, iar eu urc una. Am un picior pe treapta dintre noi, la fel și el. Aproape că ne atingem și aproape că suntem la aceeași înălțime. Începe să chelească, observ. Are și un fir de păr pe nas. Ciudat. Eu folosesc penseta pentru asta. Stau în baie și, cu atenție, îl prind și-l smulg. Uneori îmi dau și lacrimile. Ce caută firele de păr pe nas? Ce rol pot avea acolo? Darwin? Opinii? Să gustăm aerul? Să simțim dacă ne apropiem prea mult de un zid? Să nu ne ciocnim nas în nas? Să ne vedem mai bine lungul nasului? Măcar bosulică are un singur fir. Și ăla blond. Dacă nu am fi ajuns atât de apropiați, nici nu l-aș fi observat. Dar îl văd. Un fir scurt, blond și agitat. Se mișcă după cum îi dictează stăpânul.

– Poate e vorba de cantitate! Ce părere ai?

Strâmb din gură, într-o mimică ce se vrea între încuviințare și neștiință. Sper să aleagă ce-i pică mai bine. Profa de română alegea întotdeauna neștiința. Cam așa:

– Arghezi a fost un romantic sau un modernist?

Figura cunoscută.

– Dacă ai fi fost atent, nici nu trebuia să mai citești. Dar așa… Tudor Arghezi a scris poezie modernistă, caracterizată de un limbaj inedit, un amestec de termeni populari și arhaici și influențe din simbolism și baudelairianism.

Baudelairianism? Memoria îmi joacă feste. Mă scutur involuntar. Bosulică se trage un pas în spate. Fac la fel. Suntem din nou distanțați. Nu-i mai văd firul de păr de pe nas și nici el pe al meu. Cu siguranță am unul. Întotdeauna rămâne unul. Ca milogul. Un cerșetor de atenție.

Până la urmă revine și suntem din nou la același nivel. Îmi mărturisește:

– Recunosc. Sunt nevoit. Uneori mănânc între mese. Mult? Nu pare. Dar e ceva. Ieri am mâncat un corn cu rahat. Sunt mort după cornuri cu rahat. Îmi plac și cele cu ciocolată. Sau cu gem de caise. Sau de zmeură. Sau cu cremă de vanilie. Ăștia nu așa de mult. Îmi plac și plăcintele cu dovleac. Dar sunt cam dulci. Toate sunt dulci. Sunt foarte dulci. Să fie de la asta? Ieri am mâncat două cornuri cu gem de căpșuni.

Îmi aduc aminte de o mătușă. Eram la ei acasă. Un apartament mic, cu două camere, pe Ana Ipătescu. Bucătăria e atât de mică încât pare o capsulă de salvare zbârcită, echipată minimal. Nici măcar. Am văzut bărci de salvare individuale mai mari. Cu ce să o compar? Cu un șpais mic. Sau un dulap mare. La Oravița există cavouri mai încăpătoare. Unchiul e bolnav și el de diabet, precum bosulică. Mătușa nu. Mătușa e veșnică. Ca orice mătușă. Pare sculptată de însuși Michelangelo, dintr-o marmură albă, cu riduri.

– Merg ieri, sau când? ne întreabă ea de parcă e bosulică. Ieri. Clar ieri. La brutăria Adinei. De obicei iau de la colț, dar am zis: ce-ar fi dacă aș schimba? Uneori e bine să mai iei și altceva. Pâinea e pâine. Dar cu alt gust.

Eu urmăream discuția de pe hol. În bucătărie sunt doar maică-mea și mătușa. Eu nu mai încap. Cele două fac cafele și discută. La cuptor au pus o plăcintă. Pe foc fierbe apa. După cafele vor să facă sarmale. Eu le-am adus o căpățână de varză murată. E contribuția mea.

– Și văd în vitrină niște plăcinte mari și pufoase. Dar ce sunt astea?, întreb. Plăcinte cu brânză dulce, îmi zice Adina. Mă codesc, știi cum e, să iau, să nu iau? Sunt prea mari, iar eu mănânc atât de puțin. Dar Adina mă liniștește: Luați, că sunt foarte bune. Uitați, domnul acela ia în fiecare zi câte două.

Aici mătușa tace. Buzele i se subțiază până ajung de grosimea unui cuțit, foarte ascuțit. Și la fel de periculoase. Maică-mea o imită. Ambele își întorc privirea spre mine. Eu nu le pot imita. Doar mă fâstâcesc și las ochii în jos. Momentul e tensionat dintr-un motiv necunoscut.

– Ghici cine era domnul!

Rostește „domnul” cu multă furie. Maică-mea știe. Eu pricep și scot un scurt „ah”. După care dispar. Nu înainte de a prinde finalul:

– În fiecare zi! Nesimțitul dracului. Iar eu mă spetesc zilnic să-i fac mâncare ușoară. Salate. Carne de pui. Semințe. Chefir. Ia, chiar, vrei niște chefir?

– De care ai? Dă-mi să gust.

Discuția se pierde. Ca sunetul unei ambulanțe grăbite. Dar revine vocea lui bosulică.

– Dar cu chefir! Am un pumn, uite așa, de conopiduțe din alea. Nici nu știi ce greu le-am făcut rost. Vrei? Îți dau, fii fără griji. Am suficiente. Și îți zic, frate! Chefirul e nemaipomenit. Te face sănătos, te pune în mișcare. Te ajută să te scoli dimineața din pat. E mai ceva ca viagra. Ascultă bine la mine!

Firul de pe nas îi dansează. Poate că bosulică dansează. Sau poate eu. Nu-mi place chefirul. Nu-mi place nici conopida. Cum poate o ciupercă să fie atât de dizgrațioasă și totuși atât de apreciată? Prefer iaurtul rece. Uneori laptele bătut. Dar, în general, prefer berea. Tot ceva drojdii. Adică ciuperci. Doar că nu sub formă de conopidă. Ciudat.

Aș vrea să scap, să fug în apartamentul meu și să-mi văd de viață, dar bosulică e pornit. Are la el foarte multe cuvinte. Și știe cum să folosească. Le aruncă în mine. Le scuipă. Și fiecare din ele miroase a ciuperci de chefir. Mă gândesc la o bere. La o pajiște. La o apă curgătoare. La un grătar pe care sfârâie pești. Mulți pești. Poate și o caracatiță. În niciun caz la o ciupercă vicleană, camuflată în lapte sub formă de conopidă. O voi lua razna.

Bosulică a ajuns, pe nesimțite, cu o treaptă mai jos, iar eu cu una mai sus. Are un început de chelie. Cu riduri. Cu striații. Ca o conopidă. Ca o uriașă conopidă. Pe care, dacă aș putea-o smulge și aș pune-o într-un butoi uriaș cu lapte, ar face chefir. Poate acolo unde curge lapte și miere. Sau în Bega. O altă Bega, cea din poveste. Aș pune conopida la Uzina Electrică și aș lăsa ca Bega să băltească peste conopida lui bosulică până s-ar transforma într-un fluviu de chefir. Bun de băut alături de cornuri cu rahat. Sau cu dulceață de zmeură. Sau cu dulceață de caise. Sau cu cremă de vanilie. Până ar ajunge la Dunăre, deodată și ea un fir nesfârșit de chefir, pe care ar aluneca, precum plutele din vechime, uriașe căpățâni de bosulici ce ar trece nevătămate prin Deltă, rostogolindu-se și înmulțindu-se până la Marea Neagră, devenită brusc mai albă și mai spumoasă decât orice și-ar fi putut închipui Ovidiu. Și din care toți diabeticii și toți oropsiții lumii s-ar hrăni și s-ar îmbăia.

Mai puțin eu. Mie nu-mi place chefirul. Și nici conopida.