Se scrie multă poezie la noi. E drept, starea de inflație indică și adevărul că majoritatea pretinșilor autori scriu versuri, nu poezie. Dar se întâmplă să dai peste volume interesante, despre valoarea autorilor cărora abia atunci afli. La Decebal N. Todăriță, de pildă, teroarea unui real demențial ca desfășurări implicând ciudatele „traversări“ ale temporalității din ipostaza individualității demantelate de era computațională („Vorbeam pe chat/și tastele erau martorele dorului meu/nerostit.“), evidențiază mai întâi o poezie a extincției sufletești. Dinamismul acestei operări de liricitate a înfățișărilor lumii nu se exprimă descumpănitor, instantaneu, ci elaborat, uneori cu erudiție, mai cu seamă ca destin al scrisului autentic.

Așadar, cu volumul Multivers (cuvânt înainte de Ovidiu Ivancu, București, Editura Eikon, 2022, 112 p., cu ilustrațiile de interior ale Iuliei Cruceru și lucrarea de pe copertă a lui Darius Drăgoi) nu ne ducem deloc pe o pistă falsă, dimpotrivă avem între estetici ale receptării o articulare culturală-spirituală în care, de pildă traversările sunt mai degrabă relaxări iar factura așa-zicând „experimentală“ a scrierii consacră o hrănire a idealității. Eul scriptor invocă o seninătate aproape spongioasă, resorbirile din real fanatizează îmțelesuri („A venit din nou noiembrie:/pășim rigid prin oglinzi pe asfalt,/peste noi și toate reflexiile noastre/de unde cei ce eram odată,/ies și vor să ne pălmuiască/pentru ipocrizie.“), iar poemul lui Decebal N. Todăriță poate fi recunoscut mult mai repede sub narcoza maladivelor melancolii. Sub semnul autoironiei, apoi, materia lirică prodigios inventivă desfide edulcorări, revelări în sensuri anagogice, jocul ambiguu al planurilor interferând și el, constant, lumi. Aceea a verosimil-neverosimilului, aceea a decantărilor eretice ale fluențelor unui miraculos desăvârșit „pe malurile de lut ale ființei“; se întemeiază o ordine, se de-conveționalizează o atitudine: „Timpul pe trup, scoarță cu crăpături/capsule cu amintiri albe zvâcnesc pe tâmple – eu;/dincolo de ochi, pe sub pleoape curg râuri/de memorii interconectate/ieri, azi, poate și mâine…/chipul din ramuri de salcie/crește pe malurile de lut ale ființei – tu;/chipul cu ochii umezi/izvoare de ceruri (re)întoarse/către noi, peste câmpiile de dinăuntru,/unde tulpinile de maci își întind capilare,/îmbracă trupul în tunici de flori roșii/scuturate în buze sângerii – vii/într-un zâmbet pe care s-a așezat/dorul lumii.“(Portret (e), p. 41).

Dintre tinerii autori de poezie, dezinvolți, pe deplin maturizați în operarea cu mijloace regizorale sporind autenticitatea creației lor, Decebal N. Todăriță știe că discursul prolix e un risc, că adevăratul poem nu exersează obsesiv „poveștile“ călătoriilor în intermundii iar excelența imaginarului, dincolo de pudibonderii ale meditativului, asigură mai ales coerența interioară. Precum în arhaicele poeme cantatorium ale modelului patristic, aceleași sublimări egotice țin de climatul autocrat al unei modernități de sacrificiu, la o vreme când formulele neo- și post-moderniste pot deveni, în raport cu o anume tradiție postbelică, generatoare de gesturi poematice. Dar autorului nostru îi pare prielnică reflectarea prin propria ființă, „jeu de text“ infuzând o cutremurare distopică a conștiinței scriitoare: „Pe birou stă, de câțiva ani,/ca un apostol al veșniciei,/o călimară/cu urme de cerneală neagră pe pereți,/probabil niște cuvinte uitate,/cuvinte cu măști/prinse de tăceri uscate./Pe birou, sufletul e triangular/de ceva ani,/în căutarea împlinirii/în aceleași cuvinte cu măști,/tastate înșiruri de biți/și hârtie de srticlă cu lumină/rece./Pe birou, sunt eu./Eu, cel de ieri/Eu, cel de azi/în rotiri binare/către prezență și absență.“ (Căutare de sine, p. 35).

Destrămând pericolul unui fastuos narcisism, poetul perorează dezrădăcinarea, dislocarea unor refugii ale ființei ca supraviețuiri, defazarea nu mai e aluzivul flatant. Arhetipalul survine ca definire a unului în momentul când dispar rând pe rând baraje ale autocenzurii și eul rostește răspicat „tehnici“ exhibiționiste („Aș bea o cafea/neagră/în care să cad/in să nu mai scap/din singularitatea/dorințelor mele/tu – prenumele orizont/care divide toate direcțiile vizibile.“), panorama lumilor nu este geografie, senzorialul uzurpă fatuități. Un inițiat, poetul are și „revoltele“ lui (la vremea pandemiei), numai că ambiguizările nu sunt sortite a deveni spaima stihială, dar desigur nici poezie calpă, fiindcă nu totul e o imensă frustrare. Realul disipant e „supus“ deformărilor, insignificantul e forjat constant pe simbolici ale supraviețuirii. Poetul, mereu învingător („Poeții, niște legiuitori/născuți din memoria timpului,/care rescriu mereu/legile sufletului…“), pare un Ulysse dantesc, etern misionar al cuvântului. Iar autonegarea face parte din strategiile  neomodernului insidios minat în scepticisme și în spectaculosul contradictoriului. Ființa spirituală, astfel, e genuinul, aici stil de (aparentă) „decadență“, într-o lume-fenomen iar șarja simulat narcisiacă nu face decât dezvoltă un „realism degenerat“: „Dacă cumva s-ar întâmpla/să-mi fie dor de mine/cel de dinainte de tine/n-aș mai ști să mă regăsesc;/mi se pare că oricum n-am existat,/nici acum nu exist;/sunt doar visul/unui fluture monarh/într-o călătorie inițiatică/o urmă de literă/în praful de pe rafturi,/o notă de subsol/dintr-o poveste neterminată./Dar dacă ar fi să fiu/și să/retrăiesc/din nou toate nimicirile mele/aș începe tot cu tine.“ (Nimiciri, p. 81).            

Cu noua carte, Decebal N. Todăriță se apropie de podiumul poeziei adevărate.