De câte ori mă reîntorceam la casa părintească cel mai adesea mama mă aștepta la poartă, în fața curții, pe o bancă solidă, încăpătoare, sub nucul mare și umbros. Acolo veneau și vecinele. La vorbă. Câte povești, știri, amintiri, glume, secrete,( pe care” nu le știa bărbatul, dar le aflase tot satul ”), nu va fi auzit bătrânul nuc. Mai ales toamna, când din rodnicia și bunătatea lui nucul lăsa în jur fructele învelite în coajă tare, care dădeau ocupație (spartul nucilor), gust și savoare adunării. Nucul crescuse deodată cu familia noastră. La noi în neam exista un nuc al casei. Tatamare și Mamamare aveau în fața casei lor un nuc umbros, dar în curte, ferit de drumeți, de unde Mamamare culegea nuci, pe care duminica, alături de un coș cu ouă, le ducea la târg. Noi, copiii, aveam voie să le doborâm din pom, să le curățăm de coji (să le ”dez-ghiocăm”) , să ne înfruptăm din ele, dar se înțelege că trebuia să lăsăm și obolul: o parte dintre ele puse în traista pentru târg. Știam unde le păstrează Mamamare și, uneori, era mai ușor să ne umplem buzunarele de acolo, pe ascuns, decât să ne obosim să le doborâm din nuc. Respectând tradiția aveam și noi nucul nostru, dar nu în curte, ci la poartă, în exterior, ca să aibă parte oricine vrea de umbra și de roadele lui. Tata a construit o bancă sub nuc și, spre seară, pe bancă și pe lângă ea se adunau vecinele la vorbă. Era aproape un ritual. Mama era personajul central. Locul ei pe bancă era respectat cu sfințenie. Alături se așezau două-trei vecine, iar cele mai tinere, femei și copii stăteau în fața lor, pe iarba de la marginea drumului. Totul se afla și se știa acolo. Colțul nostu de sat nici n-ar fi existat dacă ar fi lipsit banca de sub nucul nostru bătrân. Când s-au stins Tatamare, mai întâi, apoi Mamamare, la un timp, cam 7-9 ani, s-a uscat și nucul din curtea lor. Au trecut anii, a venit vremea și s-au stins și părinții mei; întâi Tata, respectând obiceiul că se duce primul bărbatul, probabil mai curajos, să cerceteze cum e pe-acolo, apoi Mama. Eu am ajuns tot mai rar acasă. Pe bancă, o vreme, mai odihnea câte-o vecină singuratică la umbra nucului, dar mie îmi apărea amintirea Mamei și a larmei de altădată. Când venea vremea nucilor nu mai era nimeni să le culeagă. Parcă și copiii obosiseră să le mai decojească, încât prin iarbă găseam, până tărziu în toamnă, câte o nucă. Se vede că obosise și nucul. Nimeni nu mai avea nevoie de umbra lui ocrotitoare, în miezul verii, și nici de fructele lui, toamna. Anul acesta, în primăvară, am pomenit-o pe mama la șapte ani de la plecarea în eternitate, cum e obiceiul creștinesc. Brusc, dar brusc, din mai până în septembrie, s-a uscat și nucul nostru de la poartă.
Uneori mai trec pe acasă. Acolo nu mai este acasă. În fața curții noastre este doar o bancă mereu goală, sub un nuc bătrân, uscat, al cărui suflet a plecat și el in lumea de dincolo a nucilor care și-au împlinit rostul.