Intransigenta lui Bazil în ceea ce privește oamenii îi enervează pe mulți. Uneori, și pe mine. Nu știu dacă mi-e de vină zodia, temperamentul sau faptul că sunt o – cum se spune în Banat – vinitură. Or, vinitura, prin natura așezării sale în teren, trebuie musai să lase de la ea și să fie maleabilă. Joacă în deplasare, unde publicul e, mai întotdeauna, ostil. Să nuanțez: neprietenos. Paradoxal, Bazil, care s-a ținut și se ține de bănățean, s-a arătat prietenos cu mine atunci când ne-am cunoscut, prin ‘93-‘94. Adevărat, era deputat, iar aleșii trebuie să fie simpatizați de electorat, fiindcă orice vot contează, nu-i așa? N-a fost (numai) asta, deoarce Bazil, după ce m-a luat la bani mărunți (m-a provocat inclusiv la skanderberg), m-a creditat: nu doar că mi-a propus două joburi serioase (eu fiind încă student), ci mi-a sugerat să îl aleg pe cel mai dificil dintre ele (și cel mai dificil dintre toate pe care le-am avut de atunci și până astăzi – serviciul militar nu se pune la socoteală, era obligatoriu –, fiindcă i-am urmat sfatul și am ales greul). Nu știu pe ce se baza, ce citise la mine (n-aveam decât o carte publicată, și aia de poezie), dar acum, după atâta timp, când am văzut câte știe, sunt convins că știa și atunci ceva ce eu n-aveam habar.

Ba mai mult, când m-am căsătorit (prima dată), Bazil și minunata sa Nicoleta au fost nași. Și unde: la Turnu Severin, că de acolo eram noi, mirii. Mirare, nu? Sigur, mai ales că mi se adresa deseori cu băi, oltene, deși renunțasem la iutele și eficientul perfect simplu chiar în primul an de facultate și redusesem simțitor din viteza cu care vorbeam. Mă înțepa, ca să vadă dacă rezist la acupunctură. Îmi tăbăcea pielea.

Bazil deborda de energie, era continuu în ofensivă, într-o dinamică permanentă, dispărea, apărea, avea inițiative, întâlniri, propuneri, nerăbdare, proiecte, reacții. Arăta și se purta ca un lider. De fapt, lider era. Probabil că de asta nu pot să-l uit în preajma vârstei de 40 de ani: consternat, trist, dezumflat, nu-i venea să-și creadă vârsta și nu-mi ascundea asta. Mă umfla râsul și nu știu nici acum dacă se prefăcea că era afectat de faptul că schimba prefixul, sau juca o scenă pentru mine, care încă nu făcusem 26 de ani și care, ca orice poet, măsurăm timpul în nemuriri: a mea, a lui Bazil, a lui Preda, a lui Rimbaud. A tuturor celor care scriseseră și scriau literatură. Când faci literatură n-ai vârstă, nu îmbătrânești, ești nemuritor. 

Nu știu cum a reacționat la 50 și la 60 de ani, fiindcă plecase “la post”. Dar probabil cu mult mai multă… diplomație.

De câte ori ne întâlneam, apoi, cam o dată pe an, când revenea în Timișoara (oraș unde, ca orice vinitură ce se respectă, m-am stabilit), îl întrebam (la) ce scrie. Când îmi spunea că, din lipsă de timp, la nimic, mi se părea că exagerează, că se eschivează și îi reproșam că nu-și găsește niște ceasuri pe săptămână, măcar, dacă nu zilnic, să-și urmeze vocația. Îi dădeam exemple de foști ambasadori care, la post fiind, și-au făcut vreme și pentru cărțile lor. De fiecare dată Bazil îmi replica: îți trebuie chiar tot timpul ca să faci diplomație la modul serios; ambasada nu e turn de fildeș, nici refugiu în care să stai și să scrii, ci un loc unde permanent primești oaspeți, unde trebuie să faci relații economice, diplomatice, culturale pentru țară. Și nu, nu ai când să scrii, nici măcar duminica.

Și, într-adevăr, n-a venit cu nicio carte după atâția ani de diplomație. Țara îi va fi recunoscătoare, desigur, pentru seriozitate și abnegație. I-a și fost, de fapt, păstrându-l… acasă, nemaitrimițându-l să o reprezinte pe alte tărâmuri.  Dar când s-a întors “la vatră” a fost și e prezent în presa culturală cu cronici și eseuri, iar editura Cartier i-a publicat o carte, Punctul sensibil, ce s-a bucurat de o excelentă receptare –, ci la scrisul de ficțiune. De ficțiune autobiografică, să fiu cât mai aproape de adevăr.

Am citit o poveste (nu știu cum să-i spun mai exact decât așa) și m-a emoționat profund. Or, pentru mine acesta e primul test pe care trebuie să îl treacă un text de o asemenea factură. Iar vestea bună se duce și mai departe: Bazil scrie la o carte care, cel mai probabil, va deveni roman. N-am niciun dubiu că va fi unul remarcabil, surprinzător și emoționat, fiindcă va topi în el atât dorul de literatură pe care, sunt convins, l-a purtat tot timpul în geanta diplomat, cât și pofta de viață pe care o are de când îl știu.          

Și mai e ceva, dragă Bazil, iată, mă repet: când faci literatură, nu mai ai vârstă și nu îmbătrânești. Ești nemuritor. Fii intransigent cu tine, pune-te și scrie!