În fiecare dimineață, Mihai ieșea din casă, se urca pe bicicletă și pornea spre job. Parcurgea mai întâi bulevardul Poligrafiei, continua pe Antenelor, apoi pe Luminii și ajungea, într-un final, la sediul firmei, aflat pe o străduță învecinată cu Piața Romană, acolo unde își petrecea mai mult de jumătate din zi.

De fiecare dată când trecea câte o mașină pe lângă el, lui Mihai îi scăpa câte o înjurătură. Dar era, totodată, și un fel de ironie la adresa lui însuși, poate chiar la adresa divinității. I se părea amuzant ca, după ce îl înjura copios pe șofer, să-și ridice puțin bărbia și degetul mijlociu de la mâna dreaptă, spunând: „Iar m-ai ratat.” Urma apoi, cu înțelepciunea primită de la mama și bunica lui: „Doamne-ajută!” sau, după caz: „Doamne, iartă-mă!”

Îi era teamă de mașini. De aceea nu-și luase carnet de șofer, nici nu visa să-și cumpere mașină și cu atât mai puțin să conducă una. Taică-său, la rândul său, un bărbat subțirel și mititel de înălțime după orice regulă — aproape 1,65 sau, cum se lăuda el în tinerețe, chiar 1,66 — nu avusese carnet, chiar dacă, spre deosebire de Mihai, în tinerețe fusese mândrul posesor al unei motorete. 

Mihai nu-și dorea nimic altceva decât să pedaleze, să respire aer curat, să nu-i mai fie frică când trecea câte o mașină pe lângă el, să nu mai fie nevoit să înghită toxinele emanate de motoare, vibrațiile autobuzelor, praful acela înecăcios, nenatural, venit parcă de nicăieri, ridicat de mașini când își turau motoarele.

Uneori, însă, visa că se afla la volanul unei bolid pe patru roți. Încercase de multe ori să surprindă momentul în care imersa în acest vis, să înțeleagă ce fel de mașină conducea: dacă era mică, dacă era mare, dacă era SUV, dacă era mașină de concurs, poate chiar una de Formula 1; să înțeleagă ce culoare avea. Galbenă — sau „galbă”, cum spunea bunica — roșie, așa cum avea sora lui, albastră, așa cum avea fratele lui, verde, așa cum visa el că ar trebui să fie o mașină, ori gri-petrol sau albă, atât de comune printre șoferi, încât deveniseră un fel de uniformă a mașinilor de pretutindeni.

Dar nu reușea. Nu reușea să surprindă marca, culoarea, forma, nici dacă interiorul era din piele sau din stofă. Pur și simplu, se trezea la volan și era pus în situația incredibilă de a se descurca.

Mai era ceva ciudat în visele astea: în ele, Mihai știa să șofeze. Paradoxal, știa ce făcea maneta aceea de lângă el, știa rostul butoanelor, știa — sau înțelegea, mai bine spus — ce semnificau luminile de pe bord. Putea vedea cam cu o palmă înainte ce se întâmpla în fața lui, intuind corect mișcările celorlalți, semnificația semnelor, semnificația gesturilor… Practic, era un șofer desăvârșit.

Dar cel mai mult și mai mult îl uluia faptul că, stând acolo, la volan, trecând în viteză pe lângă mașini, pe lângă bicicliști, pe lângă motocicliști, pe lângă pietoni, avea o senzație de plăcere. Pur și simplu, iubea să conducă o mașină, indiferent de culoare, marcă sau dimensiune.

I-a povestit asta într-o zi, la job, unei colege. Mihai o știa pe Mirela încă de la grădiniță. O coincidență care îi străbătuse timpul și întreaga viață. Se întâlniseră la grădiniță, făcuseră școala primară împreună, apoi gimnaziul și liceul, ba chiar se și sărutaseră. Ar fi mers poate chiar mai departe de un simplu sărut dacă Mirela nu s-ar fi îndrăgostit de un alt băiat.

Mihai fusese sceptic și față de Mirela, și față de celălalt băiat, și, de fapt, față de toți băieții care urmaseră ulterior în viața Mirelei. Nici nu putea spune că o așteptase pe Mirela, dar nici nu putea spune că nu o așteptase. Mirela era o constantă a vieții lui, una care, de câțiva ani, dovedea o simpatie tot mai mare față de el.

Pentru Mirela nu mai era un debut, dar pentru el micile lor partide de dragoste, ieșirile la film, mesele luate împreună constituiau încă o permanentă surpriză.

Femeia a reacționat așa cum se aștepta. A ridicat din sprâncene, a dat din cap, ca în fața unui fenomen neobișnuit, dar totuși previzibil. Până la urmă, ce era Mihai pentru ea? Nu mai era de mult o ghicitoare, un mister. Nu mai era de mult, dacă fusese vreodată, vreun fel de erou, vreun fel de bărbat așteptat la miez de seară, un zburător, cum ar veni.

Desigur, Mirela încă își păstra candoarea și empatia, ba chiar și dragostea față de Mihai. Îl iubea așa cum ar trebui orice om să-și iubească apropiații: cu atenție, cu devotament, cu ironie, cu simpatie, ba chiar cu dăruire de sine.

Ascultându-l, Mirela a văzut în Mihai ceea ce nici el nu îndrăznea să creadă despre sine: un bărbat. Mihai, dacă nu în realitate, atunci mîcar în vis, era un bărbat. Un bărbat adevărat. Claxona pietonii, se impacienta la semafor, trecea razant pe lângă bicicliști, se băga în fața motocicliștilor, asculta muzică la volum maxim cu geamurile deschise, ba chiar, culmea tupeului, după cum avea să spună chiar Mihai, își aprindea câte o țigară și privea sfidător către câte un polițist aflat întâmplător în preajma mașinii sale.

Într-o seară, chiar înainte să se bage în pat unul lângă altul, piele fierbinte lângă piele, cum spune poetul, Mirela l-a rugat pe Mihai să-i povestească ce mai visase.

— Am visat, i-a spus Mihai, că trec pe lângă o mașină mică. Mașina mică tremura din toate încheieturile și schelălăia.

Mirela l-a prins pe Mihai de gât și l-a tras cu forță spre ea.

— Spune mai mult, l-a rugat ea.

— Am accelerat, a continuat Mihai, am accelerat și am văzut cum mașina mică intră pe acostament, se umple de praf, se zguduie din toate balamalele.

— Fără nicio îndoială, i-a spus Mirela, mașina aia mică era o prăpădită.

— E o prăpădită, i-a confirmat Mihai.

Mirela s-a întors rapid, urcându-se deasupra lui, și-a vânturat părul cu mâinile și și-a ridicat sânii.

— O prăpădită. Dar tu ce ai făcut mai departe?

Mihai, care o privea, văzând în ea tot caleidoscopul de fetiță, fată și femeie prin care Mirela trecuse de-a lungul vieții, a simțit o schimbare în sine de care era foarte încântat. Imaginea mașinuței, tremurând pe margine, l-a făcut să-și miște bazinul brusc. Mirela a icnit. Mihai s-a bucurat și mai mult.

— După care, a spus el, am trecut pe lângă un motociclist bătrân, firav, aproape pierdut sub cască. L-am speriat! L-am îngrozit de a trebuit să iasă de pe șosea. În oglinda retrovizoare l-am văzut căzând și sărind în urma lui pietricele și pământ.

Mirela a icnit încă o dată.

— Mai spune-mi…

Mihai a scormonit prin memorie, încercând să-și aducă aminte nu de visele anterioare, ci de realitatea pe care o trăia el zi de zi, mergând spre job.

— Chiar când să intru în oraș, a spus el, am văzut un biciclist.

— Un biciclist? s-a mirat Mirela.

Pe umerii ei, pe sânii ei, pe coapsele ei curgea transpirația.

— Un biciclist, a șoptit ea țuguindu-și buzele.

— Un biciclist, a șoptit și el.

— Și ce-ai făcut?

— M-am apropiat cât am putut de mult și am claxonat.

— Ai claxonat?

— Am claxonat cu putere.

— Și ce-ai mai făcut? l-a chestionat Mirela.

— Am deschis geamul și am râs.

— Ai râs? a întrebat Mirela.

— Am râs, a zis Mihai.

— Și ce-ai mai făcut? a strigat Mirela, tot mai excitată, cu un glas tot mai subțire, aproape isteric.

— I-am aruncat în cap chiștocul de țigară și am văzut cum ricoșează de nasul lui, stârnind scântei. L-am văzut cum deschide gura și urlă. L-am văzut țipând când s-a prăbușit sub roți. L-am văzut sângerând la marginea drumului.

— Ah, a zis Mirela.

Și s-a prăvălit, fericită, pe o parte.