(fragment)

Cu privirea risipită pe șorțul negru, tot mai surpată, a vorbit numai despre iertare. De pe șorț aduna o scamă închipuită ori îi netezea o cută.

– Când ești tânăr, a zis, ai numai inimă. După ce străbați timpul, îți crește și mintea. Asta spun acum, altfel și eu am făcut o greșeală de care îmi pare rău până trăiesc! Trebuia să o iau eu!
E vorba de fotografia bărbatului. I-ar fi fost de folos, mai cu seamă în nopțile dintâi. O vede, și-o închipuie, când i se rătăcește gândul, în același loc, așezată pe albul peretelui din odaia bună; e înalt, sobru și din uitătură se arată un bărbat adunat. Din ce povestește femeia, asta se înțelege.

– Dar când ne-am apropiat, domnule dragă, era…

– Gelos!

– Am spus, știu, că nu uit. Numai că războiul mi-a adus tot răul. Nimic nu mă clintește din locul ăsta și sunt sigură că dacă venea de pe front, viața mea ar fi arătat altfel.
Trei degete de la mâna dreaptă, adunate într-un punct, i-au traversat fruntea, peste ridurile dese, semănau cu un păienjeniș, apoi le cobora pe obraz și, ajunse sub bărbie, prinde cu agilitate colțul basmalei. Îl strânge pornită. O femeie care a trăit acut, cândva, sentimentul unei mari iubiri neîmplinite şi, pustiită fiind, aude, își închipuie, visează, vede doar ce ar fi putut să fie.
De la Tora știu asta. Și Tora, atunci, era tânără.
– Eu, îmi spusese într-o seară, exact zece ani l-am așteptat. Eram deja căsătorită, născusem și cel de-al doilea copil. Însă numai pentru el existam, mă întâmpina pe toate cărările. Des, pașii ce mă însoțeau pe stradă îmi păreau că sunt ai lui. M-am vindecat târziu, numai câteva minute dintr-o seară au fost de-ajuns. Mersesem acasă, la părinți, și el, deși locuia în localitatea învecinată, aflase; de la o soră de-a lui, cu ea și acum sunt într-o bună relație. Am ezitat îndelung să-l întâmpin, am făcut-o dintr-un sentiment de milă – nu mă pune să mă justific, nu sunt în stare – și am stat, totuși, de vorbă. Bărbatul căruia m-am dăruit întreagă, pentru prima oară, m-a dezamăgit. Nu mai era nimic din el! Nu pot spune exact nici cât am rămas la poartă, nici ce s-a petrecut în amănunt. Văzându-mă, s-a repezit și mi-a prins mâinile, le-a sărutat cu o insistență bolnăvicioasă, repetând că, indiferent ce se va adăuga în viața lui, numai pe mine mă știe. Atunci am avut convingerea că am iubit pe cine nu trebuia! Nu existam! Vorbea doar de propriul zbucium. Și sunt sigură că a fost. Mi-am smuls, ca într-o spaimă, palmele și am plecat. Eu, femeia care zece ani am rămas neclintită, până în adâncul ființei, privind într-o singură direcție… Distanța de la poartă până în casă am străbătut-o fără mine. A fost prima și ultima dată, cel puțin până acum, când am zăcut neștiută, însă mai trează decât oricând, o noapte întreagă. Fără să mă doară ceva. De atunci, tot mai des, ori de câte ori este cazul, spun că viața este altceva decât ideile ce ni le facem noi, uneori, despre ea.
Tora şi acum socotește deceniul de așteptare un timp risipit. Dar în locul în care s-a așezat, de-o vreme, peticul său de cer este acoperit de nori și străbătut de-o nesfârșită furtună. Odată i-am zis, și am greșit, nu asta voia să audă, cum am fost martor la o întâmplare, de data aceasta fiind vorba despre un bărbat. Omul devenise ținta unui grup de colegi; era chiar prima zi din martie, într-o gară de la marginea orașului, unde ei lucrau și, la sfârşitul zilei, se întinseseră la băutură. Discutau cu atâta vervă, încât nimic nu-i mai trimitea acasă. Unul dintre ei, Romică, tare flambat, semn că era muncit demult de acest gând, i-a spus bărbatului, fără ocoliș, că nevasta lui trăiește cu un impiegat. El a recunoscut cu umilință. Atât i-a trebuit celuilalt, peste măsură de surprins de atâta sinceritate și, ridicat în picioare, adresându-se întregului grup, pe care îl controla cu privirea să nu-i scape vreun gest, a strigat:
– Știi? Auuu… a izbucnit violent și a început să-l învețe cum să procedeze, chiar din seara aceea. Urla cu trupul întins peste masă.Tu nu vezi, mă, că ăsta micul al tău, pe dracul al tău, seamănă leit cu Pavel, impiegatul?
– Știu, văd, i-a răspuns.
– Și ce mama lui proces verbal faci, l-a repezit, bând dintr-o înghiţitură romul din borcanul de muștar.
– Gata, e prea mult, până la urmă fiecare are casa lui, a intervenit altul, lăsând de înțeles că se mersese cu adevărul prea departe.
– Hai să te auzim ce ai de zis, i-a cerut cel care stârnise discuția, după ce a izbit cu borcanul golit de tărie, în masa în jurul căreia se adunaseră. Văzându-l că nu este dispus să vorbească, l-a îndemnat: Să nu taci, mă, că noi vrem să-ți deschidem ochii, că niciodată nu e prea târziu pentru nimic, niciodată…
Iustin, așezat mai către colțul mesei, și-a rezemat fruntea pe brațe. Așa a rămas și când Romică turna iarăși rom în borcane, nu și în al lui , că nici nu se atinsese de el. Când Romică a pus sticla jos, Iustin s-a ridicat în picioare, cu pumnii ascunși, abia stăpânindu-se să nu lovească pe cineva și a strigat:
– Pentru că o iubesc, o iubeeeesc! și s-a prăbușit, lovind cu fruntea scândura ce le ținea loc de masă.

– Tu ce căutai acolo?, m-a întrebat Tora nejustificat de pornită.

– Nu răspund! Nu-mi place cum mă privești! Și nici tonul!

– Iartă-mă. Prefer să mă scuz cu o formulare de-a ta, îmi place grozav să te aud cum o rostești: „Mă aflam în exercițiul funcțiunii, observam viața într-o curbă strânsă care dădea brusc într-o intersecție nedirijată!” Uită-te doar la mine, hai, insist, de-acum te știu ca pe propriile buzunare. Nu ai spus tu că ne unește, în egală măsură, iubirea și adevărul că amândoi avem sufletul neterminat? Am în față, dar e supărat și urâcios, pe ziaristul de largă respirație publicistică, singurul care dimensionează exact curbele și intersecțiile nedirijate din burg… Dar, înainte de toate, omule, te am pe tine, și nimic, sunt sigură, nu-i întâmplător pe lumea asta! Hai, continuă, povestește-mi finalul, la ce scrii acum, că mă intrigă subiectul, miresele tale și îngerul lor care le-a trădat!
( Fragment din romanul, în lucru, cu acelaşi titlu)