Făcând analogie cu „Poemele de pe patul de moarte” ale lui Walt Whitman (de fapt ultima ediție a cărții „Fire de iarbă”, încheiată cu câteva luni înainte de moarte) și cu „Puntea” lui Marin Sorescu, (s-ar mai putea adăuga – zicem noi – volumul „Obosit de umblet” al lui Valeriu Bârgău, publicat postum), criticul Al. Cistelecan notează în prefață despre Psaltirea de noapte, Editura Tracus Arte, București, 2026: „E locul din care dispare tot ce nu mai e esențial, toată sofistica menită să facă poezia agreabilă, talentată, inteligentă și interesantă. E locul unei asceze agonice și al hieratizării ființei și poeziei deopotrivă. E locul unei depoziții absolutive și al unui colocviu expiatoriu. (…) Suferința e locul consacrat al iluminării și chiar în căutarea iluminării dinăuntrul agoniei sunt pornite poemele.”

Cartea pare o lungă litanie, ale cărei părți sunt despărțite de puncte de suspensie. Autorul și-a numit cartea Psaltirea de noapte, deci, în intenție, o colecție de psalmi rostiți în singurătatea meditativă a nopții. Aici noaptea are decodări multiple: atât noaptea care încheie ziua, cât și noaptea lipsei de lumină, care este căutată, așteptată, invocată. Este și noaptea lipsei de divinitate, către care se înalță ruga, se înalță psalmi, căci divinitatea este izvorul luminii.

Începutul este o invocație către Dumnezeu, pe care poetul îl simte ca Deus absconditus, retras în tăcerea sacră: „nu îmi vorbești, Doamne (…) Tu ești tăcerea în vertigiu din rumori” . Invocația se face cu smerenie creștină: „nu am nimic să Te cheme” și cu certitudinea prezenței divinului: „dar îți simt prezența”. Însă, cum smerenia rugăciunii tinde să se preschimbe-n „trufia rugăciunii”, glasul său nu se mai poate înălța până la divinitate: „și graiurile mele se prefac în cenuși”. Astfel că, neprimit de divinitate și părăsit de cuvânt, poetul simte că fiecare zi devine un supliciu: „pata însîngerată / din începutul și sfîrșitul / fiecărei zile”.

Poetul își explică tăcerea sacră prin propria lunecare în eres și-n straturile grosiere ale lumescului: „în inima mea, Doamne, e o piatră pe care dănțuiesc / toate poftele, în inima mea e un cîmp / pe care Te părăsesc și te las pradă fiarei, / în inima mea cresc flori pentru tîrfa babilonului, / mulți s-au hrănit din zbaterile inimii mele și toți / aveau chip de haimanale perverse.” Având conștiința acestei lunecări, poetul își accentuează smerenia: „nu te poți încredința, Doamne Isuse Hristoase, / inimii mele, / în cămările ei se simte golul”. Golul inimii este pentru poet sinonim cu moartea și cu zădărnicia, nisipul din pustiuri devine sinonim cu viața pustiită prin înfundarea în nimicnicie: „zbătîndu-se, a chemat moartea / și din ea a curs nisip, de s-au lărgit și îngroșat / vieți pustiite”. Atracția divinului este puternică și pe măsura năzuirii către divin, pe măsură curățirii de lut, a „împuținării” pământescului grosier în făptura sa, poetul  începe să se simtă acceptat de divin, fapt ce dă un sens nou existenței sale: „vii, / vii spre mine, / o venire ce nu se mai termină, / plec spre tine, / până ce nu mai rămâne aproape nimic / din ce eram înainte de nesfârșita venire a ta, / mă împuținez pe măsura venirii tale”.

Poetul găsește ca emblemă a propriei existențe și a celei generale suferința: „liniște, doar zumzetul / aparatului de suferit / de unică folosință / toacă dimineața, mii de bucăți / alburii sunt date pentru consum”. Frica este văzută ca o altă emblemă a propriei existențe, dar cu nuanță de generalizare, și singura susținere în lupta cu frica, cu frica de gol,  este prezența divină: „Tu ești lângă fricile mele, / cînd viața mea trece pe lângă timpuri / cu lacome guri, / tu ești lângă fricile mele, / cînd, în golul ce m-ar putea absorbi, / se înșiră, ca niște scări, / surîsurile tale, / lîngă tine iadurile au gurile amuțite”. Frica de gol îl însingurează și-l face să simtă prezentul dens și greu respirabil, chiar agresiv: „de la o vreme, chiar și obiectele / îmi simt singurătatea, / prezentul e atât de dens / că îmi smulge fața”. Frica este asociată cu lașitatea și cu egoismul și singura care se poate înălța din hățișul lor este rugăciunea: „indescriptibil peisaj, / lașitatea amestecată cu frică, / din egoisme molîi / răzbat rugăciuni, / un șuvoi piroclastic / se scurge în muțenii împietrite”. Poetul își simte spaimele prelungindu-se atât în propria copilărie, cât și adânc în timp, „în miezul însuși al timpului” : „diminețile, aceste depozite reci, / unde se aud respirații bătrîne, / acolo spaimele, ca niște părinți buni, / găsesc miezul însuși al timpului / dintr-o copilărie înroșită de sfioșenii adormite”. În acest context, frica de gol este decodată ca frica de moarte: „curând va apărea mîna și va desena  / chipul abia născutei tale morți”. Un sprijin contra acestei frici îl reprezintă prezența aproapelui: „mai stai cu mine, mai stai”.

Într-un cutremurător poem al raportului între un individ  / corp și numele său , autorul constată că numele continuă să poarte esența omului și după despărțirea de trup, continuă să-și caute împlinirea, dar continuarea existenței după ruptură este imposibilă, căci simbioza nume-trup este unică: „în cele din urmă ne despărțim / de numele noastre, / dar ele continuă cutremurate / să caute un trup / și, înspăimântate, găsesc alte nume”.

Motivul fugit irreparabile tempus străbate întregul volum, când și când poetul îl aduce la suprafață, atât cu raportare la propria persoană  ( „dar vino cu mine în seri parfumate, / Să simțim respirațiile / dragostelor plecate demult” sau, mai acut: „acum, / oricât aș aduna, / nu pot scăpa să nu văd / că mă retrag / într-o memorie însângerată”), cât și ca lege generală a vieții: „apar și dispar / chipuri / în lumini intermitente, / ultime, fragile, / legături le mai semnalează, / sunt ca niște priviri / îngreunate de păreri de rău, / spre puterile tăcute” (observăm o nouă referire la tăcerea sacră), sau: „o voce povestind cum se rup / viețile, jarul rămas după intense trăiri / când se va stinge, vom conta / pe alte lumini”. Panta rhei, totul curge spre integrarea în marele tot : „nesfârșirea e imaginea în care totul încape”. Rămân doar ușoare urme ale trecerii: „timpul devine pastă / pe care se imprimă pașii / pietonului”.

Poetul simte privirea marelui tot ca o așteptare și se refugiază în rugă: „acum, / ceea ce a rămas viu în urma acelei priviri / are glas de copil și umblă rugîndu-se”. Gândul la moarte atrage implicit gândul întâlnirii cu Creatorul a toate: „rămîne din ce ai fi putut imagina / despre moarte / ceva de neimaginat, // de exemplu, cum ai veni Tu / și la venirea Ta s-ar înghesui / multe să Te vadă”. Rămâne neclar „dacă drumul de parcurs / e al lui Sisif / sau e calea spre Golgota”, ambele fiind căi de suferință, de durată, sau cea fără întoarcere. Oricum, cea care deschide drumul e rugăciunea; „cineva merge în față, cum se întâmplă // întotdeauna într-o călătorie, // de-acolo se aud rugăciuni”. Această ultimă călătorie îi trezește gândul păcatului: „fier înroșit e păcatul, Doamne Isuse Hristoase, / viață aprinsă / în anticamera morții”, dar și gândul la Iisus Hristos, cel care a răscumpărat păcatele oamenilor: „sunt neîntreruptă / așteptare a unui glas în care Ți se ascunde prezența, / vorbesc în tăcerile tale” (și iarăși poetul invocă tăcerea sacră).

Poetul care își spune: „prin toate locurile, cu tălpile arse, / am trecut prin orașe ce nu mi-au ținut minte numele” și „am dus cu mine urlete mute”, „am cunoscut zădărnicii și cenuși”, meditează la rostul existenței: „mi-am spus că sunt un purtător de mesaj”, vede că viața curge nepăsătoare la individ, că „ce era de salvat s-a salvat fără mine”, „ce era de pornit s-a pornit / și-o voință grea dă peste tot în floare”. Înțelege că deși pentru un om viața este „zădărnicie și cenușă”, energia vieții este inepuizabilă.

Poetului nu-i este străin nici dictonul memento mori : „mă îmbrac, uneori, / cu groapa / ce crește, / curînd, viața mea / abia se mai vede, / ceruri tot mai depărtate / poartă urme ale unor ascensiuni”, dar iubirea de viață se opune morții: „încă se lucrează, îmi zic, / cineva nu poate să renunțe”. De aceea, în ciuda pustiirii interioare, poetul  își îndreaptă ruga spre cer și spre divinitate, dorindu-se locuit de sacru: „totul e surd în mine, Doamne, / în viața mea se înfundă toate ecourile, / orice muzică piere lângă ea, / sînt locatarul interioarelor pustii, / pe unde de foarte multă vreme / n-a trecut nicio divinitate, / cutremură, Tu, Doamne, / această alcătuire, / pînă în rărunchi să simtă toate ale mele / nevoia de cer”. Într-un Poem de Paști, această rugă este și mai fierbinte, poetul înalță un adevărat psalm: „fă-mă, Doamne Isuse Hristoase, / o scamă în prezentul patimilor Tale, / să mă bucur de Învierea Ta / cu partea din mine ce doare / și cu partea din mine ce învață să-Ți cînte / laude”.

Prin prezența sa aproape ubicuă în poeme, rugăciunea se dovedește ca inseparabilă de viața poetului: „mă ascund în umbra unor secunde imense, / aici se spun rugăciuni șoptite”. La fel, invocarea divinității: „din singurătăți te alcătuiesc, Doamne, / cînd în trup se face lumină, / Îți însoțesc absențele, / după plecările Tale, curg înnebunite apusuri / și viața mea se îndepărtează // prin timpuri arse”. Vibrația puternică a cenușii se păstrează chiar după trecerea arderii în cenușă: „doar măreția indiferentă / a cenușii, mai ușoară / decât materia unui trup visat, / îmbrățișat de graiuri / în care au vibrat rugăciuni”. Rugăciunea este izvorâtoare de viață: „pace și pustiu. / se aud pîrîiașe, / scurgându-se din rugăciuni”. Poetul subliniază cât de importantă este fiecare manifestare a vieții: „privesc o floare de mac / în vârful unei tulpini fragile, / se unduiește la fiecare adiere, / pentru ea suflul adierii / ar putea adăposti o cumplită distrugere, / impresionează eleganța / cu care amînă prăbușirea / ultimei sale picături / de frumusețe”. Fragilitatea acestei flori de mac, pentru care orice adiere poate fi fatală, sugerează fragilitatea vieții omenești, care își pune în lumină și își apără frumusețea.

La urma urmei, pare a spune poetul, trecerea se rezumă la imagini care, înșirate, povestesc despre viața de acum și despre cele care au fost , deși gândul trecerii îl înfrigurează: „nu există ninsoare mai ușoară / decât aceasta: / să fulguie lin cu imagini / din viețile trecute, / privește, Doamne, cum se prefac / valurile zăpezilor în giulgiu / pentru morții de demult”.

Psaltirea de noapte dovedește că poezia lui Aurel Pantea se înalță pe o vibrație mereu mai înaltă, în zone unde viața și moartea, ca părți complementare ale sacrului, nu și-au despărțit încă apele, confirmând parcă zicerea antică a poeziei inspirate de zei. Mai mult, poetul a găsit limbajul prin care se poate adresa divinității: rugăciunea. Și ne amintim cuvintele lui Răzvan Voncu, din Poezie și sacru, (Luceafărul de dimineață, oct 2025): „Firește că, în sens etimologic, orice poezie mare este „religioasă”, în sensul că ne re-leagă, prin cuvânt, de Marele Tot, de misterul ultim al vieții și de întrebările fundamentale.”